Într-un document de epocă, discutat de mai mulți istorici, se consemnează nemaipomenitele aventuri ale unui bărbat din cartierul Băneasa. Se spune că acesta avea un fel de lipici la femei, dar nu numai: exercita asupra oricui o atracție irezistibilă. Cum îl vedeai simțeai că toată viața ta de până atunci e zero barat. Marinache era un tip de înălțime moderată, cu urechi clăpăuge. În mod normal urechile astea l-ar fi putut pune într-o lumină proastă, dar el știuse să îndulcească defectul prin niște cercei, care atrăgeau privirile și te făceau să ți-i dorești neapărat. De un firicel de argint atârna o perlă cât nuca, de un alb uimitor, peste care cineva cernuse praf argintiu și polen de narcise. Iar ca impresia să fie desăvârșită, purta o cealma, care-i acoperea parțial urechea, din mătăsică de Malta, cu flori albe pe un fond nisipiu.
Marinache ieșea la prima oră și bătea în câte o poată mai boierească, unde știa că locuiește o femeie cu vise multe, cu nemulțumiri și gânduri bune de alungat. Se recomanda ca negustor, interesat să cumpere casa sau trimis de la Palat pentru donații. Găsea el ceva.
Imediat îi răspundea sluga, nu conta dacă era bărbat sau femeie, pentru că în ambele cazuri cădea pe spate, la figurat, umplându-se de o bucurie inexplicabilă.
Marinache întreba de stăpână și se punea pe așteptat, căci știa prea bine, nicio femeie nu-i ieșea în întâmpinare, fără să se dichisească la greu, fără să-și pună hainele cele mai bune, fără să se parfumeze cu un strop.
În timpul ăsta Marinache aștepta, picior peste picior, lăsând să se vadă în toată splendoarea pantalonii, care îl făcuseră celebru prin București. Și chiar merită povestiți, pentru că erau rupți dintr-o poveste, buni de plimbat printr-un cântec. Țesătura, în primul rând, te făcea să-i privești cu nesaț. Era o catifea, străbătută din loc în loc de fire de in, ceea ce-i dădea o anumită prestanța, oprind-o să cadă în valurile cârpoase. Apoi venea culoarea, care îți lua ochii. Nici dacă-mi țineți pistolul la tâmplă, n-o să vă pot povesti în totalitate cum arăta. Era culoarea nopților petrecute în cearșaf de satin, a cuvintelor pe care nu le mai poți uita, culoarea ochișorilor lipiți de-o fereastră, a peniței care învață să scrie, a drăcușorilor ascunși printre gene. Era o culoare a tuturor începuturilor. A promisiunii. În rest, erau pantaloni normali, până sub genunchi, încheiați cu un năsturel de argint.
Toate întrevederile erau la fel. Vorbeau cât vorbeau și ajungeau până la urmă acolo unde știau că vor ajunge de la bun început.
Regula de aur, care îl ținuse pe Marinache pe val, era de a nu face mai mult de o singură vizită fiecărei femei, de unde vedem că avea și-o memorie lăudabilă.
Marinache vizitase un număr mare de paturi, încercase rezistența multor divane, se delectase cu parfum de indrușaim, de busuioc sau de caprifoi, și învățase să aștepte, să amâne și să se bucure.
Toate până într-o zi, când pe ușa pe care o credea închisă ermetic a năvălit un bărbat. Marinache s-a panicat, a sărit în picioare și cum nu vedea momentan nicio altă salvare, a sărit pe fereastră, așa dezbrăcat cu era.
Întâmplarea a ajuns repede în toate urechile, a fost cântată de lăutari. Cineva a scris-o pe marginea unei cărți.
Odată ajuns acasă, Marinache și-a dat seama că ceva se schimbase în viața lui. Mai întâi a fost doar o presimțire, dar nu după mult a realizat că farmecului i se risipise, ca ca frunzele, toamna. Cerceii îi atârnau, ca niște pietre de moară, iar cealmaua - orice șal ar fi ales pentru ea, arăta ca o pleașcă. Ce să spun despre pantaloni! Fără ei, viața lui strălucită se terminase. Se simțea jefuit, violat, aruncat la gunoi.
Oricâte încercări a făcut, oricâți croitori au încercat să-i facă alții, cât de cât onorabili - a fost zadarnic. Nimic nu mai arăta omenește pe el. Picioarele păreau strâmbe, anteriul cădea prost, iar genunchii îi tremurau, ca la bătrâni.
În scurtă vreme, Marinache a căzut în dizgrația lumii întregi, ajungând în sapă de lemn. Norocul pantalonilor se dusese, rămas pentru totdeauna un mister absolut, exact ca întrebarea Sfinxului grec.
Tot restul vieții a crezut sincer că nu-l mai iubea Dumnezeu.
În realiate însă pantalonii lui nu fuseseră unii obișnuiți. Chiar aveau un mister. În pânzica lor dichisită, între firele catifelei, zăcea prins un duh rătăcit. Printre multele spirite ale lumii se află unul responsabil cu simpatia, și tocmai el, căzuse într-o zi prizonier în urzeala unui război de țesut. Era și mahmur, era și cam obosit, așa că s-a trezit în captivitate, de unde n-a putut să mai iasă un timp lung. Pânza a devenit pantaloni, care-au trecut de la Marinache în alte mâini. Dar fiind pânză, evident era supusă și ea timpului ca toate lucrurile. Din pantaloni cineva și-a făcut o vestă, al cărei stăpân a moștenit și norocul de-a fi iubit. Vesta s-a rupt, a mai fost cârpită, dar până la urmă a devenit fes și a sfârșit într-un foc, laolată cu alte lucruri aruncate în sobă. Aici s-a trezit spiritul simpatiei și a zis somnoros: ce vis tâmpit am avut! Se făcea că sunt un bărbat, cu cercei și cealma și că mă chema Marinache. Doamne-ferește de-așa un destin!
