Palatul Suțu e o clădire care a rezistat mult timp, având diferiți stăpâni, încât e de mirare că se mai numește așa, după numele primului său proprietar. Astăzi, fiind prin zonă, în drum spre terasa de la Biserica Rusă, mi-a sărit în ochi un fel de lamă, un obiect pe care soarele îl lovise. Nu m-am putut abține, am intrat în curte, o știți - mică și plină de vise. În stânga sunt niște copaci, iar lângă zid ieșea din pământ o muchie de cutie. A fost o descoperire care mi-a rescris ziua, pentru că în caseta asta, din tablă argintie, am găsit o poveste și-o piatră.
Pe la anul1929 funcționa în palat primăria orașului, iar pe scaunul, mereu râvnit, urcase Dem, un primar pe care lumea l-a ținut minte, încât și astăzi o stradă bucureșteană poartă numele său. Și chiar a meritat, căci îi umbla prin minte dorința de-a face din București o metropolă de rang înalt.
Era un tip avântat, cu planuri, gata să ia bărbătește coarnele taurului.
Deși vremurile nu erau chiar roz, dar nici umbrite. Pe străzi se furișa fluxul distracțiilor cu mofturi occidentale, iar marea criză economică scotea nasul în lume.
Dem și-a început mandatul prin renovarea palatului, aceeași clădire, nu foarte impozantă, dar așezată la kilometru zero al Bucureștiului, după cum o putem vedea încă și astăzi. A chemat niște meșteri, care au început cu tencuiala exterioară, cojită rău. Fiind proaspăt în funcție, i-a supravegheat personal o bucată de timp, privind fascinat cum zboară varul, cum se prăbușesc hălcile zidăriei străvechi. Ca, la un moment dat, să zărească între cărămizi o piatră cu ochi.
Prima impresie a fost de mister. Era din categoria pietrelor de râu, ponosită, banală, dar te făcea s-o privești cu respect, pentru că avea două pete albe, două margarete intrate în cândva, într-o istorie învăluită în cețuri, încât piatra asta arăta ca o fantomă, ca o entitate mistică sau în tot cazul extraterestră.
Primarul a desprins piatra și din respectul inițial a crescut o dorință firavă, ceva imprecis, care-l făcea să strângă în palmă lucrul acesta pe cât de ciudat, pe atât de obișnuit, și să-l poarte cu el tot restul zilei, pe unde avea de umblat.
Nu s-a mai despărțit de piatra-fantomă și, cu sau fără legătură cu ea, în acea noapte i-a apărut în vis o femeie. Când spui „răpitor de frumoasă” chiar trebuie să te gândești la privirea care pune stăpânire de tine, la păsările de pradă, la canidele capabile să-ți bage colții în coapsă, în fine, la toate ființele care te fac rob și-ți iau libertățile.
Pentru Dem au urmat multe nopți cu vise pasionale, făcute din mătăsuri și sărutări, din mâini care te caută și te mângâie nesperat.
Deși nu semăna una cu alta, nopțile lui aveau o constantă: femeia făcută din fum alb de naramze uscate și arse cu busuioc și cu smirnă, o femeie pe care o vizezi cu impresia că o cunoști foarte bine, deși nu-i mai știi numele și nici nu ești în stare să-i desenezi harta unei realități de care nu te îndoiești nicio clipă. Erau vise de dragoste.
Și pe cât visa de poetic, pe atât de pragmatic devenise în lumea reală. După primele nopți deja începuse lucrările pe Calea Victoriei, lărgind-o, făcând-o să arate mai omenește. După altă noapte cu vise de aburi și miere, s-a apucat să facă piețe și stabilimente pentru săraci. În fine, într-o noapte femeia cu ochii de ape l-a dus pe mările calde și l-a legănat pe sub arbori exotici, și-așa i-a venit ideea să facă primele ștranduri din București. Ce să vă mai spun?! Era renumit pentru curățenie. Pregătit pentru foamete și gata să-și dea viața pentru oraș. Omul ăsta a fost un primar brav, pe care lumea îl aclama pe stradă, în timp ce femeia din vis îi dădea aripi. Chiar și ideea metroului, tot de la el a venit.
Ca să vă faceți o opinie despre Dem, vă voi spune că a avut un mandat relativ lung pentru vremurile acelea, când vreun deceniu și mai bine mandatele predecesorilor fuseseră de câte un an.
Bucureștenii l-au poreclit Târnăcop și Mistrie – două nume demne de el.
Iar în toate aceste activități demne de consemnat, Dem strângea în palmă piatra cu ochi, fascinantă, poate plină de energii și mistere și cu siguranță creatoare de vise.
N-aș fi știut toate astea, dacă n-ar fi fost cutia din curte. La un moment dat, poate chiar înainte să fie călcat în picioare de rinocerii conducători, poate într-o noapte cu lună, Dem a scris toate astea pe două file, pe care, împreună cu piatra le-a așezat în cutie. Zice el, în încheierea confesiunii, că voia să se întoarcă la viața lui și atât.
Piatra, drept să spun, îmi dă fiori, într-adevăr, te privește în creier. Vine de departe, a văzut multe. Mă gândesc la noaptea care urmează și la visele mele posibile și ca să nu visez singură, pun aici o poză cu piatra, ca să visați și voi, alături de mine.
