Pe la 1920, trăia la București un parfumier care visa la dragoste. Stătea toată ziua într-un laborator, unde amesteca uleiuri de plante parfumate, varii macerate și alifii ori săpunuri, și visa la acea femeie pe care n-o întâlnise, dar care există în mintea oricărui bărbat.
Era un bucureștean tipic, scund, agitat, negricios și mai ales arogant. Pășea pe străzi, înțepat, lăsând să-i fâlfâie pe umăr eșarfa, uneori atât de adâncit sub borselinele lui, întotdeauna în nuanțe de sable, încât te așteptai să se împiedice și să cadă. Numele lui întreg era Dumitru Leroiu. Poate ați auzit.
În tot cazul, pe la începutul acelui secol strălucitor, multă lume îl știa. Pe Calea Victoriei, ieșeau negustorii în ușile magazinelor să se uite la el. Mai ales o modistă, cu prieteni în Franța, era fascinată de aroganța acestui bărbat. De cum se făcea ora plimbării parfumierului, ea era deja la vitrină, apoi se arunca pe scris, și făcea niște scrisori ample despre pălăriile parfumierului bucureștean. Iar de cum scrisoarea ei ajungea la destinație, circula în aceeași zi prin Paris, de unde cobora spre Lyon și Toulouse, o citeau și o povesteau mai departe, la Madrid, iar în cele din urmă la Lisabona, unde, portughezii, oameni sătui de mofturi, o rupeau în bucățele mărunte și o aruncau în ocean.
Ca un bucureștean de viță, cu neamuri întinse în urmă, pe 50 de ani, Mitiță și-a câștigat notorietatea prin parfumul de tei, fiind și copacul cel mai răspândit din oraș.
Pe atunci nu exista stradă fără tei, dar paradisul lor era un bulevard larg, care avea pe ambele părți copaci bătrâni, iar din grădini veneau ploi aurii de floare trecută. Strada Teilor, devenită astăzi Eminescu, de la Romană în Moșilor, era locul preferat de Mitiță, dar mai ales sursa principală a parfumului său.
Pentru el, aroma florii de tei era mai presus de orice. Prin prăvăliile vremii se puteau găsi niște sticluțe burtoase pe care scria Floare de București, un parfum de Mititza le Roi. Și, de fapt, erau trei sticluțe. Una verde, în care teiul și menta se amestecau armonios. Altă sticluță, mov, conținea parfum de tei în care se topise frăgezimea mușchiului de stejar. În fine, sticluța roșie era cu parfum de tei, mușcat din loc în loc de esențele busuiocului.
Cele trei parfumuri erau viața lui.
În laboratorul lui Mitiță veneau adeseori femei interesate să cumpere de la sursă, dar mai ales să vadă locul și uneori parte din munca parfumierului. Cu timpul, Mitiță alcătuise un adevărat studiu asupra femeilor, pornind de la preferințele lor. Observase, de pildă, că femeile care preferau sticluța verde erau reținute, de invitat la un ceai și gata. Nici măcar de conversație nu erau bune. Sticluța mov era pentru romantice. Pe ele le invita la un prânz în Zlătari și le lăsa să vorbească, pentru că știau să laude și să măgulească în toate felurile. Vorbeau despre pălăriile și eșarfele sale, erau în stare să descrie în amănunt bastoanele, mica broșă înfiptă în rever. Erau maestrele complimentelor complicate.
Dar interesul lui Mitiță se îndrepta spre sticluțele roșii. Ca toată lumea, știa că busuiocul e pentru dragoste și aflase prin observație și analiză că femeile care cumpărau sticla roșie erau pasionale și legate de el printr-o ață subțire. O astfel de femeie intra în laborator ca o pasăre în flăcări, privea pe spre Mitiță și-l făcea să se așeze pe scaun. Era întotdeauna înfășurată în cașmir, iar pașii i se legănau în cadența șirurilor de perle, în ritmul blănurilor ușoare și în adierea pălăriilor negre.
O astfel de femeie intra, își cumpăra sticla roșie și dispărea printre copacii din Cișmigiu, urmată de pașii lui Mitiță, timizi și nesiguri. Ea traversa parcul, iar el venea pe urmele ei, adulmecând precaut. Soarele cădea spre Cotroceni, iar buchinarii își încuiau dulapurile, intrați pentru totdeauna în memoria parfumierului, care continua să spere în urma femeii, care, în sfârșit, ieșind în Ștrirbey, privea peste umăr. Dar Mitiță nu era singurul interesat de femeia sticlelor roșii. În urma ei venea o cohortă de bărbați, toți eleganți, cu piepturi umflate și batiste fluturând nerăbdătoare la buzunar. Femeia strângea buzele și își alegea unul, pe care parfumierul, interesat de fenomen, îl vedea dimineața scos de slugi pe ușa din dos, mai mult mort decât viu, prăpădit, ținându-se de garduri până acasă.
Femeile sticlelor roșii l-au umplut de durere.
Și într-una din zilele triste, plimbându-se ca de obicei pe Calea Victoriei, a dat cu ochii de modista care scria scrisori în neștire. Cântărind-o de la distanță, și-a dat imediat seama că era o femeie care ar fi ales sticla mov și, cum deja știa ce să se aștepte de la o astfel de ființă, s-a hotărât să facă un experiment: a pus un strop din parfumul de busuioc în sticla mov, a lăudătoarelor incapabile de vreo aventură, iar cu prima ocazie a intrat în magazinul de pălării. Uite, draga mea domnișoară, ți-am adus un cadou, i-a spus el modistei, care îl privise de-atâtea ori prin geamul vitrinei. Bănuia ce-o să se întâmple, voia s-o audă cum îl laudă, voia s-o vadă cu ochii înlăcrimați, tânjind, incapabilă să ceară sau să primească.
Iar așteptarea lui n-a fost lungă. Modista a privit mica sticlă și din ochii ei, de privitoare fără cusur, o satisfacție evidentă a țâșnit pur și simplu spre ochii care o examinau de la mică distanță. Habar n-avea ce credea parfumierul c-o să se întâmple. I-a întors spatele, a intrat în mica ei încăpere din spatele magazinului și-a început să scrie o scrisoare, care avea să intre în istorie. Aroganța lui Mitiță ajunsese la apogeu, era lățită pe toată fața, înflorită în ochi. Se făcuse pală de foc și încăpuse în mica sticlă, în care, pe lângă mirosuri perfide, se strecurase și o parte din viața lui. Povestea modistei conținea amănunte, descria atitudini. Vorbea despre patul acoperit cu blănuri de vulpe, despre gulerașele căptușite cu șifon fin. Cine citea scrisoarea îl vedea pe parfumier în toată splendoarea, nu doar ca pe un bucureștean tipic, ci ca pe un vânător, cu abilități de ogar și minte de analist, numai bun pentru a deveni doctor în știința filoginiei.
Și de data aceasta, scrisoarea a circulat în multe orașe europene. Când a ajuns în fine la Lisabona, l-a inspirat pe Joao Artur Vasconcelos care a făcut un portret memorabil, intitulat Arrogante.
Prin urmare aș zice că strada Teilor, devenită Mihai Eminescu, ar putea fi un obiectiv important. După ce o parcurgi, de la Romană spre Moșilor, exact în capăt, vei simți parfumul de tei venit direct din sticla roșie a micuțului parfumier. Chiar dacă e iarnă sau ploaie de toamnă.
Iar undeva, pe la mijlocul străzii există un mic magazin de tablouri. Pe un perete se află o copie după vestitul portret al lui Vasconcelos, pictat de un bulgar, pe la începutul anilor 2000.
