Cândva a existat un actor de mare succes, pe nume Achile Popescu. Era pregătit pentru orice rol, iar lumea îl știa de la Național, unde a făcut roluri memorabile în L’habit vert, Magarul lui Buridan, Florăreasa și multe altele. Era un maestru al comediei. Își făcuse și o trupă și mergea în turnee prin țară. Dar a murit tânăr, a făcut infarct într-un februarie cețos al anului 1916.
Se știu puține despre el. A fost plâns pe străzi, iar înmormântarea lui, filmată, a devenit documentar, care rula adeseori în cinematografe, înainte de film, până când s-a uzat, s-a pierdut, ca toate lucrurile de mare succes.
Totuși, lumea nu l-a uitat, căci actorii adevărați, cu arta lor care zboară fără a lăsa urme, în realitatea eternității, nu mor. Ei rămân să bântuie mințile celor care i-au adorat, iar la rândul lor, aceștia îl lasă moștenire copiilor lor și altor oameni, care răscolesc prin rămășițele unui timp.
Numele lui Achile a fost pomenit periodic prin cafenele și prin ziare, unde am și găsit câteva poze ale lui, într-un număr din anul 1928, dedicat memoriei sale. Iar omagiul ăsta, creionat de scriitori, făcea literatură din viața sa. Printre altele, era anunțată proiecția documentarului cu înmormântarea, în acea seară, la Trianon, însă ziaristul, v-am spus, făcea literatură, prin urmare, scrie că admiratorii se puteau întâlni la cinema - cu însuși Achile.
Printre cititorii ziarului s-a aflat și Anette, iar despre ea vreau să vă povestesc aici.
Așadar, era luna mai a anului 1928. Lumea suspina în așteptarea verii, iar sufletele tinere sperau într-o întâlnire excepțională, acea întâlnire care îi permite oricui să-și copieze dorințele într-un fișier pe care îl va avea apoi în grijă tot restul vieții, încât rareori va mai avea euforia unei noi întâlniri de gradul I. În această situație se afla Anette, care împlinise recent 19 ani și moștenise neîmplinirile bunică-sii, bucătăreasă regală, ale mamei ei, actriță cu două roluri periferice la activ, și ale altor două mătuși, înghițite de tristețile vremii.
Idealurile ei erau clare: orice va face în viață, în niciun caz n-o să repete greșelile femeilor din familia ei. Va fi demnă, va căuta o iubire adevărată și va avea o familie bună de păstrat în albume, cu fețe distinse, cu copii mulți.
Anette nu-și cunoscuse părinții. Mama ei murise imediat după ce-o născuse, iar tatăl era necunoscut, cum scria în certificat. Totuși, uneori mătușile ei făceau aluzie la un actor celebru, pe nume Achile Popescu, nume care îi rămăsese lipit de suflet, ca un reper.
Articolul despre marele actor dispărut, i-a adus lacrimi și o mare dorință de consolare.
Anette și-a terminat treaba, la cofetăria Princiar, a tras o fugă până acasă, în Berzei, ca să se schimbe și să se dichisescă nițel, iar în acea seară s-a înființat la cinematograful Trianon, unde urma să-l vadă pe marele Achile, actor vestit și singura figură notabilă din viața incertă a mamei ei.
Bulevardul Elisabeta devenise de ceva ani cel mai râvnit loc din București. Chiar dacă nu intrai la film, era obligatoriu să faci niște pași pe-acolo, pe lângă cinematografele luminate a giorno, și care flancau bulevardul ca niște guri. Din ele ieșeau momitor vocile cântăreților la modă, interpretând adesori muzica filmului ori alte hituri, se auzeau fragmente din deja primele filme sonore. Era o nebunie curată, care făcea din acel bulevard loc de promenadă și de întâlniri amoroase, uneori de încleștări pe viață și moarte între derbedeii orașului. Pe-acolo se fâțâiau florăresele cu florile așezate artistic în coșuri, din care mai ieșeau, la cerere, pliculețe cu parfuri narcotice, ori flacone de pantopon. Fustele fâșiau șerpește, mărgelele scoteau sunete de ploaie pe mușama și umbrele. Ca să nu mai vorbim de mirosuri! Erau la modă parfumurile tari, deschise în câte un damf de caprifoi ori de crin, iar peste ele se așezau aromele locului, de asfalt răscopt și de tălpi purtate la greu, de benzină și de grătare ascunse în bucătăriile bulevardului, iar, toamna, de fum și tescovină trecută prin stropșitoare de lemn.
Pe acest bulevard, care era linia principală a Bucureștiului, se auzeau sunete de tot felul, de la trompetele din grădini, la vocile înalte ale dizeurilor, la nume strigate cu disperare și la zumzăiala înfierbântată a unui oraș de jumătate de milion de persoane.
Cinematograful era plin, pentru că rula Sânge napolitan cu Francesca Bertini, iar Anette a prins loc în ultimul rând, la balcon, unde se strângeau amatorii de pipăială. Dar măcar se putea ridica în picioare, ca să vadă mai bine, mai ales, jurnalul, care era și motivul pentru care venise.
Și chiar a meritat. Achile era în prim-plan, în fotografii care îi arătau toate amănuntele feței - ochii mari, tristețea căzută din gene. Iar pe măsură ce se derula filmul, Anette își dădea seama de micile asemănări care-o legau de actorul necunoscut. Achile era un pic aplecat, exact ca Anette, când ștergea mesele, închidea ochii, cu un anume tic, pe care îl credea înrudit cu al ei. În fine, mâinile, și nu în cele din urmă, părul ondulat și închis la culoare, toate astea erau argumete de neuitat.
Dar documentarul a fost scurt, a urmat filmul, iar Anette a intrat cu totul în dramă, încât deja pe la jumătate uitase jurnalul, fața lui Achile se topise demult. Sau așa credea. Căci o legătură trăită cu pasiune nu se pierde ușor.
În plină poveste, pe când ochii Francescăi Bertini săpau adânc, uzurpând portretele lui Achile, un umăr s-a lipit de ea, obligând-o să se așeze. Căldura sălii, venită din toate creierele, a coborât în sângele ei. Era umărul unui necunoscut, pe care nu îndrăznea să-l privească, o atingere misterioasă, învăluită în cețile proiectorului, care mârâia deasupra capului ei. Și-a fost mai mult de atât, o poveste care a durat mistic, aproape trei săptămâni.
Lucru de neexplicat este, că în toată perioada, devenită odată cu trecerea timpul, a marii iubiri, Anette a avut impresia că altături de ea se află Achile, coborât din neant. Fața lui, pe care o credea uitată, mimica suprinsă în câteva poze și chiar sicriul acoperit cu flori, treceau fără grabă prin spatele ochilor, în lumea întunecată și cladă, care era lumea ei.
Anette a născut un copil cu tată necunoscut, dar ea știa că autorul adevărat coborâse din film, era fantoma, era visul proiectat pe un zid.