Un interviu semnat de Gabriela Lupu
Fantoma din moară a apărut recent în seria de autor de la Litera, serie care mai cuprinde Lizoanca la 11 ani, Paturi oculte, Cămașa în carouri.
Este romanul meu principal și primul în ordinea scrierii, cu toate că nu l-am putut publica decât două decenii mai târziu. L-am scris la finalul dictaturii (prin 1986-1988), dar pe atunci nu se punea problema publicării. Nu era vorba doar despre conținut, ci despre condițiile în care un om ajungea să aibă voie să publice. După aceea am scris alte cărți, așa încât Fantoma din moară a văzut lumina tiparului abia în anul 2008. Actuala ediție, prefațată de Paul Cernat, este una critică, respectiv are note, aparat critic, biografie și o confesiune de autor.
Este adevărat. Multe părți din roman sunt autobiografice. Îmi amintesc acel Paște, de la care, iată se împlinesc aproape patru decenii. Era anul 1986, iar ziua de 1 Mai a căzut, în mod accidental, odată cu Paștele. Era un eveniment, desigur, pentru că pe-atunci nu se dădea liber pentru sărbătorile religioase, în schimb, de 1 Mai era o mică vacanță, marcată de multe serbări de susținere a propagandei, tipice pentru comunism. Dar s-a întâmplat ca exact atunci să aibă loc explozia de la Cernobâl. Prin urmare, când s-a difuzat anunțul despre catastrofă, am fost absolut convinsă că e o minciună, una dintre frecventele manipulări din epoca dictatorială. Eram sigură că vor să ne țină în casă, de teamă să nu ajungă lumea pe la biserici.
În romanul Fantoma din moară acțiunea se petrece în aceste zile, într-o comunitate mică, unde totul capătă dimensiuni fabuloase. În preajma Paștelui au loc pregătiri uzuale, sub impactul Cernobâlului, într-o atmosferă care pendulează între magie și realitatea crudă a acelor ani. Totul era confuz în istoria de atunci, iar această confuzie devine nota dominantă a romanului meu.
În față, învăluite în lumina de amiază a lunii aprilie, fâlfâiau steagurile roșii, din loc în loc, iar printre ele, milițianul zări cu emoție aripile albe ale fantomei, care îl ocrotea dintre zidurile morii și care îi dădea încredere în viață. Era priponită pe cerul curat, deasupra șoselei de glaspapir, iar lui Grigore i se părea că se leagănă în ritmul dat de cântecul guguștiucilor.”
(Fantoma din moară)
Dar în spatele ficțiunii de tip fantastic, se află realitățile istorice. Apariția unui nor alb, tenisunea creată de anunțarea catastrofei nucleare, dorințele lumești și obligațiile comuniste legate de sărbătorirea zilei de 1 Mai, toate se amestecă într-o poveste cu fantome.
Cei mai mulți oameni țineau tradiția: vopseau ouă, țineau post, iar în Noaptea de Înviere se adunau prin câte o sufragerie socialistă și făceau mici petreceri. La biserică nu mergea multă lume pe vremea aia. Nu pentru că ar fi fost interzis. În anii 80 nu se mai punea o problemă ca asta. Ci era deja desuet, oamenii erau atei din „convingere”. Îmi amintesc că hălăduiam pe străzi în noaptea aia, să văd ce se întâmplă pe la bisericile bucureștene. Activitatea era restrânsă, adeseori erau câțiva oameni în vârstă, întotdeauna înăuntru. La primul Paște de după revoluție, se adunaseră la Colțea, în față, pe trotuar; în general, erau fețe de intelectuali optzeciști. Stăteau în fața bisericii, grup tăcut, nu foarte numeros. Ca după aceea, în câțiva ani, să aibă loc o explozie de religiozitate.
Literar, Paștele, cu tot simbolismul său, rămâne sărbătoarea primăverii, iar literatura a luat din el nota pitorească, atmosfera de încredere în viață, așa cum și eu am făcut-o în alte scrieri.
„E o obsesie care mă bântuie acum când se apropie Paștele. Nu mă plâng, aici e minunat, iar în aer plutesc niște mirosuri imposibil de descris, dar mi se strânge inima când mă gândesc la zilele însorite de Paște, la rochițele noi, la florile din tinda Bisericii Cașin, la coșulețele cu ouă roșii și mai ales la mama.” (Omulețul roșu)
Rolul social al sărbătorii era cu mult mai însemnat. Cum distracțiile nu erau foarte numeroase, evident, sărbătorile treceau în prim-plan. În perioada fanariotă fusese întărit ortodoxismul prin ritualuri și forme importate de la greci, iar când spun forme mă refer în primul rând la vestimentație. De aici și impresia mai accentuată de fast, pe care o producea Paștele fanariot. Fiind o perioadă, pentru români, de ieșire din medievalitate, putem vorbi și despre o apetență mai frustă pentru miraculos. De aceea, cred că pregătirea pentru Paște era extrem de însemnată și nu începea cu simple rigori bisericești (postul, de exemplu), ci cu credințe mai vechi, de trezire la viață: caii Sântoderului, diabolici în mituri, legați simbolic de călușari și Rusalii. Undeva la mijlocul perioadei de pregătire a vieții și a vegetației de vară, se află Paștele. Cred că mereu importanța religioasă a fost marcată de cea mitică. De aici și nașterea uneor tradiții sociale: de Paște oamenii au haine noi, fac hore ritiualice și pregătesc ospețe în toată regula.
Pe străzile Bucureștiului luxul atinsese cote înalte în perioada fanariotă. Urmărind listele de cumpărături, vedem că de Paște înnoirile erau substanțiale: de la Viena erau aduse trăsuri, dantele și porțelanuri; din Istanbul veneau mătăsurile, tutunul, bijuteriile.
Bucureștenii adorau petrecerile la iarbă verde, iar între preferințe se afla insula de la Sf Elefterie, o ridicătură înconjurată de brațele Dâmboviței, la care se ajungea pe două poduri, cu parapete și ornamente. Acolo, mai apoi la Filaret și în alte locuri, stăteau pe iarbă și se ospătau schimbau vorbe, uneori ascultau lăutarii. Unii mergeau în Obor pentru a se distra participând la jocuri și întreceri, foarte populare find aruncarea cerurilor sau escaladarea unui stâlp uns cu seu. Tot acolo putea fii văzut teatrul de umbre (karaghiozi), Dar adevăratele petreceri aveau loc în curțile boerești, sub umbrare, în chioșcuri. Judecând după rețetarele culinare, mâncau mult, de preferință tocături, asezonate cu făină de migdale, sorțișoară și zahăr mult, presărat inclusiv pe fripturi. Erau amatori de vinuri, dar mai ales de lichioruri, cel de afion (cu opium) fiind la loc de cinste.
De Paște mereu mielul a fost animalul sacramental. Prin urmare ciroba, drobul și friptura de miel erau și pe atunci nelipsite. Dar și ouăle aveau multe întrebuințări, între care un desert numit oușor dulce: albușuri fierte, umplute cu creme dulci. Acesta era un desert popular vândut pe stradă. De asemnea, se mâncau multe prăjituri gen gogoașă, tarte cu brânză plăcinte. Acum probabil este adoptat cozonacul, prin fanarioți, după cum o atestă numele, venit din greacă (kozonaki), unde definea o prăjitură în formă de păpușă.
Cam fiecare domn fanariot își avea o biserică, iar ea devenea și preferata protipendadei. Apoi, fiecare breslă își avea biserica sa și acolo primeau Învierea. Biserica dintr-o Zi (de pe strada Biserica Enei) era a bărbierilor, lăutarii megeau la Caimata. Dar cred că cea mai iubită a fost Sărindarul. Acolo a fost centrul bisericesc multă vreme, a ținut loc de catedrală - un fel de omfalos al orașului.
De Paște fiecare avea măcar niște șalvari noi. Femeile erau îmbrăcate cu șalvari foarte fini, stânși pe gleznă sau ridicați pe pulpa inferioară. Peste ei venea rochia, relativ dreaptă, cu decolteu larg, unele cu o platcă. Abia după aceea își puneau anteriul, cel mai adesea vărgat. Peste, puneau hăinuțe mai scurte, cu mâneci detașabile, terminate cu manșete bogat căptușite. Pe cap purtau multe, dar în special fesuri împodobite cu mărgele și eșarfe spumoase. Bărbații aveu șalvari - cel mai adesea terminați sub genunchi -, niște jambiere fine, de mătase (luate din moda grecească), meși și papuci. Purtau un fel de cămăși, cu mâneci largi, o eșarfă foarte mică la gât, haine scurte, cu mâneci împodobite cu mărgele și anterie lungi, despicate în părți. Secolul al XVIII-lea a fost plin de ișlice monumentale. Chiar și negustorii le purtau. Diferența de statut social era dată de material. Dar in a doua parte a veacului deveniseră foarte la modă eșarfele lungi, înfășurate cu artă în jurul capului. Se numeau cealmale și de regulă erau din mătase de Malta, cu imprimeu. Pantofărimea era de toate felurile. Este adevărat că papucii erau în modă, dar purtau și ghete de piele, unele importate din Occident, altele făcute loco, la conduragiii de pe la Piața Sf Vineri.
Bineînțeles astea erau hainele oamnilor cu stare, copiate cum se putea de toate clasele. Dintre ele mi-a rămas în minte un pieptar (un fel de vestuță) acoperită cu perle. Iar despre bijuterii – ar fi multe de spus. Pe scurt, purtau perle (mărgăritare), diamante, rubine și smaralde. Restul erau pe locul doi. Tărgoveții se mulțumeau cu matostat (jasp).
La spânzurătoarea orașului, din actuala intersecție Eminescu, veneau vrăjitoarele ca să arunce păcatele orășenilor. Descântau, făceau purificări ritualice și apoi aduceau apa, ori, doar simbolic, vasul în care adunaseră toate relele și le aruncau în intersecția asta, păzită de stafiile spânzuraților. Exitau apoi, bisericile consacrate pentru mesajele magice. La Cutitul de Argint sau la Olari se dădeau acatiste pentru dragoste, iar Zlătari era biserica blestemelor, care se scriau cu migală și, contra cost, erau citite de preoți la slujbă. Urmau podurile pentru dorințe și mai ales Pădurea Cotrocenilor, care îi apăra pe năpăstuiți.
O văd pe Mărmănjica prin pădure, căutând floarea magică, sub privirile omului invizibil, care e și povestitorul din Homeric. Îl văd pe Depravat privind pe fereastră, pe Pâtca rătăcind pe Lipscani în căutarea străzii Murta și pe Silică, pregătind saltă din mațe de miel, prăjite bine și sărate, ținând locul chipsurilor de azi.
