Fiecare oraș își are un imaginar extras din fondul mitologic național, înnoit periodic de experiența urbană. Iar aceasta din urmă presupune împrumuturi, contaminări, descoperiri ori neașteptate schimbări de mentalitate. Geografia subiectivă a Bucureștiului începe cu acvila țipătoare, Dudul lui Manciu, berzele negre, pitarul necromant etc. sunt doar câteva dintre elementele care rezumă simbolic momente din istoria orașului. Puțină lume știe, de pildă, că acvila care patronează simbolic orașul, element heraldic esențial pentru români, nu reprezintă nicidecum un element de împrumut, chiar dacă se regăsește frecvent în heraldica europeană. Rădăcinile ei istorice cobora într-o realitate incontestabilă, care fixează geografic un anumit tip aviar. Este vorba despre Aquila pomarina, specifică zonelor împădurite din jurul Bucureștiului. Peste această realitate se adaugă atât legende mediteraneene, cât și artefacte dacice ori mituri românești, amalgam de realitate și imaginar care dă de fapt forța oricărei mitologii. Iar cea bucureșteană nu face excepție.
Ceea ce mi se pare însă de maxim interes este motivul care a stat la baza selecțiilor, căci între multele fapte ale unei istorii, doar unele sunt perene, anume cele care configurează tipul de viziune, impunând-o sau ștergând-o din marea istorie.
Acvila, numită uneori pajură sau vultur, e un spirit protector al lumii valahe, atât ca efigie statală, cât și prin rolul mitologic pe care îl are în imaginarul românesc. Numele ei cel mai vechi este acela de „zgripsor”, folosit generic atât pentru pasărea fabuloasă din basme cât și pentru heralda muntenească. Chiar și monedele, care aveau acvila gravată pe una dintre fețe, s-au numit multă vreme „zgripsori”, după cum o atestă romanul lui Nicolae Filimon. Încă din epoca medievală cuvântul este concurat acerb de forma pajură, venită din polonă. Însă, zgripsor, deși evocă forma grecească „gryps”, continuă să fie puternic ancorat în imageria lexicală, printr-o serie de cuvinte derivate și asociate cu forța ghearelor, de unde și vine numele zgripsorului, zice Șăineanu. Acesta indică o serie de verbe care au sensul de a zgâria ori de a apuca cu ghearele și care fac parte din aceeași familie de cuvinte: a zgrepța, a zgripțâna, a zgrepțora. Între simbolurile heraldice există, de altfel, și unul care reprezintă numai două gheare încrucișate, ca arme invincibile.
În mod tradițional, pe stema Țării Românești zgripsorul apare ca pasăre în expectativă, ori cu aripile întinse, întotdeauna unicefală.
Arhetip esențial ale lumii mediteraneene, pentru români acvila ar putea fi un totem cu rădăcini arhaice. Ca semn heraldic e destul de răspândit în Europa, valențele invocate fiind puterea și noblețea, virtutea Tatălui ideal, forța războinică și capacitatea de a proteja. Pe stema Valahiei este înfățișată cu aripile desfăcute, în ofensivă, și într-o ipostază de subliniată vigilență. Pentru prima oară este semnalată pe o monedă bătută de Vlaicu Vodă (1368), preluată și pe un sigiliu al lui Mircea cel Bătrân, la 1390, unde apare ținând crucea în cioc și privind spre un crai nou care îmbrățișează soarele.
În imaginarul românesc, zgripsorul/zgripțorul/zgripțuroaica e o pasăre uriașă, care locuiește în Lumea de Dincolo. Doar prin intermediul ei eroul de basm poate să iasă din nou în tărâmul cărnii și al perisabilității. Dacă de coborât este ușor, de regulă alunecând în fundul unui puț ori al unei prăpastii, de ieșit este aproape imposibil. Aici intervine pasărea uriașă, care zboară înapoi spre lumea oamenilor, ducând pe spatele ei câte un călător temerar. Evident, nu este o filantroapă. Îl ajută pe eroul rătăcit pentru că este o pasăre de onoare. În numeroase basme, Făt-Frumos, Prâslea sau alt prinț găsește pe celălalt tărâm cuibul zgripsorului amenințat de un balaur. El salvează puii, tăind cu paloșul capetele balaurului, iar în semn de recunoștință, pasărea îl aduce acasă, în lumea normalității. Este o pasăre lacomă, carnivoră, gata să devoreze orice om care a pătruns în teritoriul ei, însă față de salvatorul puilor arată întotdeauna bunăvoință.
Prin urmare, zgripsorul este un monstru care trăiește în lumea subterană, într-un etern conflict cu șarpele, ca în numeroasele reprezentări bizantine. Își face întotdeauna cuibul lângă o fântână ori lângă un izvor în care trăiește un balaur primejdios, ca și cum n-ar avea de ales. Tradiția eposului vine cel puțin din Antichitatea greacă, din poveștile legate de o pasăre uriașă, cu gheare de leu și cioc de fier, numită „gryps”, de unde și forma lingvistică românească, de altfel. Această pasăre păzea aurul din nordul Europei și era adeseori atacată de arimaspi (arimaspoi), un popor de ciclopi giganți, despre care se credea că trăiesc dincolo de Sciția, în niște munți pe care mulți istorici (între care Pliniu cel Bătrân) îi asimilează Carpaților. Există un poem, pus pe seama lui Aristeas, în care se vorbește despre confruntările dintre grypși (mai cunoscuți sub numele de griffini) și uriașii arimaspi, care călăreau pe cai înaripați până în Hyperborea. Eschil îi numește pe grypși „câinii lui Zeus”, fixându-i în aceeași zonă, iar în reprezentările picturale apar ca niște lei înaripați. Pe un vas pictat de Pasitheia, pe la 400 î. Cr, grypsul seamănă ceva mai bine cu zgripsorul din mitologia românească: este reprezentat ca o acvilă uriașă care trage carul lui Dionis. Pliscul puternic este pus în valoare de penajul pictat extrem de realist, iar pe creștet are o creastă țepoasă. Ghearele, însă sunt tot de leu. Interesant este de adăugat că pe monedele dacice descoperite până acum apare adeseori o acvilă, destul de asemănătoare cu reprezentările de mai târziu ale stemei valahe.
Din informația antică este de reținut în primul rând rolul de paznic pe care îl are grypsul. El este situat la ușa lumii întunecate a lui Hades și are în grijă aurul. De aici probabil că s-a născut și relația dintre zgripțuroaică și balaur, el însuși paznic al comorilor, dar și fixarea ei într-o lume din adâncul pământului, numită adeseori în basme Lumea de Dincolo. Nu este vorba despre paradisul de dincolo de moarte, cât despre un loc fermecat și inaccesibil. În basmul Prâslea cel voinic și merele de aur (Ispirescu), zgripsorul trăiește în fundul prăpăstiei, unde toate lucrurile sunt schimbate; pământul, florile, copacii, lighioni altfel făptuite erau p-acolo. În această lume sunt adunate toate lucrurile magice: biciul care schimbă dimensiunea lucrurilor, cloșca cu puii de aur, o furcă vrăjită, papucii zburători etc., iar stăpânii incontestabili ai acestei lumi sunt uriașii înaripați, numiți zmei, vagi arhetipuri ale arimaspilor, fără să apară, însă, în postura de adversari ai păsării uriașe. De altfel, aceasta nu are decât un dușman: balaurul necruțător. Iar uciderea lui reprezintă binele suprem. După ce scapă de balaur, pasărea este cuprinsă de un e entuziasm așa de mare, încât este în stare să-l înghită de bucurie pe binefăcătorul ei. Viața fără amenințarea balaurului decurge foarte lin, încât zgripsorul pleacă într-o călătorie lungă, spre tărâmul oamenilor, care durează cât douăsprezece sau douăzeci de porții de mâncare. Împovărată cu pâine, carne și apă, purtându-l în spate și pe omul care i-a salvat puii, pasărea gigantică parcurge drumul dintre lumea subpământeană, a eternității, și lumea vieții efemere. Ea este o ființă de coșmar, capabilă să parcurgă spații pe care le pot traversa doar caii înaripați sau zmeii. Spre deosebire de aceștia, nu are tangențe cu tărâmul lumii muritoare, nu atacă ființele omenești și nu le slujește în mod constant, așa cum face calul fermecat. Zgripsorul face o excepție doar pentru eroul salvator, pe care îl îmbrățișează afectuos la despărțire.
În general, pasărea are rolul de curier și este asociată cu timpul care trece fulgerător și cu moartea. Dar prototipul acesta monstruos constituie un fel de talpă a iadului, tocmai de aceea numită și zgripțuroaică. Impetuoasă, e și gata să înghită de bucurie sau de nevoie orice mișcă. După ce balaurul este ucis, puii zgripsorului își trimit mama în toate cele patru vânturi ca să-l caute pe salvatorul lor și abia după ce i se mai ostoiește entuziasmul, îi spun că era ascuns sub o pană. Incapacitatea de a se controla, ca și lăcomia zgripțuroaicei sunt trăsături ale timpului devorator. Tocmai de aceea apropierea de lumea măcinată de timp o dezechilibrează, îi stimulează poftele și trebuie să se întoarcă neîntârziat în lumea subpământeană. În mod paradoxal, deși trăiește în fundul unei prăpăstii, ea continuă să fie o pasăre solară și luptătoare; își face cuibul pe vârful muntelui, așa încât să poată să atingă cerul. Mărimea ei este pe măsura locului ales, căci într-un basm se spune că puii zgripțuroaicei sunt cam cât trei dropii, ceea ce presupune că ea este de-a dreptul gigantică, stăpânitoare peste orizonturi vaste.
Pasărea uriașă, cu rădăcini mitologice ori acvila de pe stemele valahe sintetizează elemente ale unui totem arhaic. Ea face legătura între lumi. Stăpână peste ținuturi întinse, imprevizibilă, vigilentă, acvila se leagă în mod decisiv și de zona geografică. În acest sens, este posibil ca prototipul original să-l fi constituit acvila țipătoare de câmpie (Aquila pomarina), frecventă cândva în Valahia, atrasă cu precădere de locurile mlăștinoase. Sugestia o dă Dimitrie Cantemir. În Istoria ieroglifică există un personaj, considerat arhitectul intrigilor dar și înțeleptul clanului conducător, și care îl întruchipează pe stolnicul Constantin Cantacuzino, cea mai însemnată figură a culturii valahe din perioada brâncovenească. Acest personaj este numit „brehnace”, cu denumirea populară a acvilei țipătoare de câmpie, pasăre astăzi extrem de rară, ocrotită prin lege. Brehnacea cantemiriană apare însoțită de uliu și corb, alte păsări răpitoare, o trimitere subtilă la stema Cantacuzinilor (acvila bizantină, bicefală), dar constituie și o transfigurare satirică a stemei valahe, prin trimiterea la o pasăre tipică pentru zona Bucureștiului de atunci.
Legată de universul real și instalată în patrimoniul mitic aproape de Hyperborea (Herodot, „Pausanias”), reactualizată de steagurile legiunilor romane ori în mod constant de diverse populații medievale, acvila a continuat să-și păstreze forța mitică de pasăre ascunsă în subteranele lumii, pregătită să ajute la reinstalarea ordinii. Ea îl aduce din nou acasă pe eroul pe care frații săi încercaseră să-l ucidă. Tot ea îl repune în istorie pe eroul rătăcit. Zgripțuroaica de necontrolat, impetuoasă și gata să înghită pe oricine, renunță la bucățica dulce tăiată din coapsa prințului și îl reconstruiește, lipindu-i la loc partea lipsă, vindecându-i rana. Pentru că ea este stăpâna lumii nevăzute și vehiculul care menține legătura cu un subsol vast al spiritualității balcanice.
Doina Ruști - Dictionar de teme și simboluri, Univers Enciclopedic, 2002
