O carte de circulație în Țările Române a fost și Războiul Troadei. Pornea de la Homer, fără să fie o traducere, reconstituind povestea Elenei din Troia, desigur adăugând și alte fapte, comentarii, personaje (mai ales creștine).
Tudorache vinde niște curci și-și cumpără această carte, o copie scrisă de mână, împodobită cu desene. Lectura îl dă peste cap, așa că la final simte nevoia să scrie câteva rânduri pe pagina de gardă. Nu-l interesează vitejia lui Ahile, ci necredința femeii. Tudorachi spune că și el „s-a lovit cu capul de pod”, așa că ține să-i avertizeze pe viitorii cititori în legătură cu subiectul, pentru că în cartea asta vor găsi puțină alinare, aflând că au mai suferit și alții din cauza infidelității unei femei.
Ce i se întâmplase lui Tudorachi? Era bărbat cu oarecare stare materială - avea o fermă de curci, de la Pitar Moș ceva mai sus, dar și o mică prăvălie de mărunțișuri. Prin urmare putea să se considere bun de însurat. Se credea un om harnic și avea grijă să-și etaleze hărnicia în toate împrejurările, așteptându-se la aplauze.
Dintre toate femeile Bucureștiului, pusese ochii pe Polixenia, fata unui grec, care învârtea niște afaceri nu foarte clare. Iar această femeie îl fermecase într-un mod diabolic: de câte ori trecea pe la poarta lui scotea mâna pe fereastra trăsurii, fluturându-și mănușa.
Tudorachi avea grijă să iasă în poartă exact când trecea ea, pentru că îi învățase orarul. Pentru asta se pregătea din timp, dichisindu-se cum putea mai bine. Mai întâi își cumpărase un fes cafeniu, peste care purta o eșarfă spumoasă, albă, cu flori arămii. Apoi, avea grijă să se bărbierească, lăsându-și doar o linie de mustăcioară, făcută la fir. Avea pantofi de ieșit în poartă, cumpărați de la niște lipscani, care n-acceptau tocmeli și reduceri de preț. În fine, ajunsese să-și ia și mănuși, pe care desigur nu le purta, dar le ținea într-o cutie metalică, pentru când ar fi fost o ocazie.
Deja se vedea însurat cu grecoaica, pe care n-o văzuse la față, dar pe care o putea descrie din imaginația care nu stătuse degeaba, lucrând la un portret plăsmuit din dorințe. Vorbea despre Polixenia cu astfel de însuflețire, încât prietenii lui îl încurajau periodic să se însoare cu ea.
Între aceștia era și un dascăl bețiv, care se îndoia de însurătoarea lui Tudorachi. Or, ce prieten era acesta care dădea cu tifla unor idealuri înalte?!
Enervat și convins că merita să-i dea o lecție dascălului, Tudorachi s-a împopoțonat cu o căciulă înaltă, un ișlic tubular, din postav, cu fund de mătase, ceva ce nu vedeai la tot pasul, căci fusese făcut la comandă, special pentru un eveniment cum era ăsta.
A cumpărat un coșuleț cu migdale și struguri și-a bătut în poartă la grec.
Bineînțeles, pentru început nu era nevoie de Polioxenia. Cu ea va vorbi după aceea, după ce auzea părerea tatălui ei. Grecul a ridicat o sprânceană, întrebându-l dacă vorbise cu fata. De ce să vorbesc, a replicat Tudorachi. De câte ori trece pe lângă mine îmi face semn cu mănușa. Și s-a aruncat să povestească despre lunile care trecuseră, în care el aștepta ziua și ora proțăpit lângă poartă.
Grecul n-a comentat, dar a ieșit s-o întrebe pe Polixenia.
N-o să pot niciodată să povestesc așteptare lui Tudorachi, rămas în salon, lângă ușă, cu o căciulă monumentală pe cap și un coș cu struguri în brațe. De altfel, toată încordarea lui s-a moleșit, după ce a auzit un râs, undeva în umbrele casei.
Apoi grecul a intrat cu o față destinsă și i-a explicat că era la mijloc o neîțelegere și atât. Polixenia scutura mănușa pentru vizitiu, ca să știe în ce parte s-o ia. Nu era acolo o intersecție? Asta e! Nu fusese atent! Nu sunt toate fâlfâielile de mănușă semne de dragoste! Să stea liniștit și să se întoarcă acasă.
Tudorache a suportat greu întâmplarea, considerând-o vinovată pe Polixenia, ființă dubioasă și perfidă care-l indusese în eroare din răutate. Iar suferința lui a luat amploare, mai ales că la scurtă vreme Polixenia s-a măritat, cu un grecotei ca și ea.
Singura consolare a venit de la prietenul lui, bețivul de dascăl, care i-a pus în brațe o carte. Citește, Tudorachi, l-a îndemnat el, să vezi și tu de ce sunt în stare grecoaicele astea!
Așa a ajuns Războiul din Troia în casa lui Tudorachi, impresionat în asemenea măsură de povestea homerică, chiar și-așa deformată, încât a lăsat o însemnare pe care o mai putem citi și astăzi, pe exemplarul copiat cu grijă de un dascăl, și pe care și-a consemnat gândurile un bărbat dezamăgit rău: „ai grijă, scrie el, dacă citești această carte, să nu te încrezi în jurămintele femeii și păzește-te bine ca să nu dai cu capu de pod, ca și mine!”
E o recenzie bună să vândă o carte de dragoste, mai ales primăvara, când pisicile se mărită, iar femeile își pun papucii și ies din case.
