Pentru că suntem în perioada ouălor, vă povestesc despre trei oameni și visele lor, legate fără s-o știe de un desert insolit, consemnat într-un vechi rețetar.
Pasionat, își făcuse faimă prin București, pentru brățările lui nemaipomenite, cele mai multe din argint, dar și din materiale ordinare, din aramă, din tablă, brățări de mărgele, din împletituri și din mătase împodobită cu bumbi.
Visul lui era să-și facă prăvălie centrală.
Bijutierul lucra nebunește, iar duminica își lua familia și cobora cu trăsura la Dâmbovița, într-un târg vestit pentru dulciuri și cesulețe nemțești, din cele ieftine, care, e adevărat, nu funcționau, dar puteai să le porți ca podoabă, cu lănțug aurit, pus la șal.
Între toate plăcerile bijutierului, pe locul întâi se aflau oușoarele dulci, un desert căutat, pe care îl puteai cumpăra de pe stradă, din piețe, din bâlciuri. Respectiv, ouăle fierte se taie pe jumătate, de-a latul, se golesc de gălbenuș, care, amestecat cu alte ingrediente (unt, lămâie, nuci măcinate, afine sau alte fructe, după sezon) se transformă într-o cremă dulce-acrișoară, cu care se umplu albușurile. Apoi, fiecare astfel de „oușor” e îmbrăcat fie cu un fondant de migdale, fie cu șerbet, întotdeauna având o bobiță deasupra - strugure, stafidă, fistic, cireașă sau măcar o dudă. Puse pe o tavă, se vindeau la bucată, iar bijutierul își cumpăra în fiecare duminică un astfel de ou.
De aici i s-a tras și norocul. Pe când urmărea tava cu oușoare, ochiul său format pentru bijuterii, a zărit o comoară: în moțul unui oușor strălucea un rubin.
A cumpărat oul și curând a făcut o brățară care avea să rămână în istoria Bucureștiului: o împletitură din sârmulițe de aur, împodobită cu nestemata din ou. Ca să facă impresie a dus bijuteria într-o vitrină luxoasă, de la Hanul Zlătari, unde erau prăvăliile de fițe ale orașului. După două săptămâni brățara a fost cumpărată de Venețiana Văcărescu, pentru o sumă exorbitantă de 2500 de taleri, bani care l-au ajutat pe bijutier să iasă frumos din viața lui mediocră.
Și-a făcut prăvălie centrală și-a-nceput să conceapă bijuterii din ce în ce mai sofisticate, mai scumpe.
Totuși, în tot acest timp, un gând firav își făcea loc printre gândurile lui importante: ce căutase rubinul în crema unui oușor dulce? Cine-l pusese acolo. Nu cumva fata care vindea ouă era vrăjitoare?
Cum venea adesea la târg, cu câte o tavă de ouă, bijutierul a început s-o urmărească, apoi să intre în vorbă cu ea, dându-și seama repede că habar n-avea de rubin. Totuși, cum ajunsese acolo? Poate că îi căzuse cuiva printre cireșe. În tot cazul, fusese o mană cerească. Bijutierul a aruncat niște bani în cutia milei de la Zlătari și i-a dăruit fetei un inel cu piatră de sticlă.
Vânzătoarea de ouă dulci era o săpunăreasă din Oțetari. Duminica alerga în târg, cu o tavă de oușoare, ca să-și întregească venitul. Strângea bani pentru un inel, pe care-l văzuse la un mămular, o piesă fermecătoare, de tablă, înverzită, înnobilată de o pietricică de matostat.
Acesta era visul ei.
Într-o duminică a observat că un bijutier se uita după ea. Îl știa, se făcuse cunoscut prin tot orașul, după ce vânduse o brățară cu bob de rubin. I s-a părut ei că o privea într-un anumit fel, ca bărbatul pus pe cerșit, dar abia a doua zi, când l-a văzut iarăși, dând târcoale prin Oțetari, a fost convinsă că bijutierul îi puse un gând.
De altfel, în ultima vreme i se părea că avea căutare. Mai apăruse și-un negustoraș de cosmetice, care se tot învârtea pe lângă ea, interesat, chipurile, de săpunul ei, ceea ce suna de la o poștă cam gogonat. Știa foarte bine că săpunul n-avea căutare. Altfel, n-ar mai fi trebuit să meargă la târg cu oușoarele dulci. Făcea săpun cu pelin, bun pentru țoale și preșuri. Nu știa mai mult, nu-i ieșiseră niciodată aromele. Dar negustorul ăsta a scos un flacon de parfum și i-a spus că-l adusese special pentru ea, ca să înțeleagă mai bine ce fel de săpun își dorește, ce arome aveau căutare. O întrebase de zestre, era clar că se interesa ca un om serios, iar săpunăreasa îi mărturisise că, din păcate, în afară de săpun n-avea altă avere.
Într-o zi veniseră amândoi, și bijutierul, și negustorul. Stătuseră la distanță unul de altul, iar ea își văzuse de săpun mai departe, prefăcându-se că privește peste baltă, în pânzele albe.
În aceeași seară bijutierul s-a întors cu o punguliță de cit. Ia-o i-a spus el, să ai grijă de tine! Și știuse că n-o să-l mai vadă, căci asta înseamnă când cineva îți spune așa ceva, pe mine n-ai de ce să contezi, ești doar tu cu tine.
Și-avusese dreptate, nici că l-a mai văzut după aia. În mica pungă era un inel subțirel, un cerc de argint pe care era lipit un ciob, cât bobul de mei.
Săpunăreasa l-a vândut mămularului, care i-a dat în schimb acel inel la care visase și niște papuci, care s-au rupt la prima purtare.
Tot atunci s-a evaporat și negustorul de parfumuri, atât de interesat de săpun.
Desigur nu era negustor, ci un hoț cu oarecare experiență, caramangiu, respectat în breaslă pentru mâna ușoară. Nu era anteriu ale cărui buzunare și ascunzișuri să nu le dibuiască de la distanță. Lucra singur, folosindu-și privirea pe care n-aveai cum s-o eviți. Ochi verzi, o anumită lumină, care te încălzea, te transforma în peltea. Plus mâna, fără egal: coadă de pisică bătrână. Fura inele, brățări, lucrușoare mărunte, dar uneori intra în biserică și cât își făcea rugăciunea scotea fără grabă de pe icoană o pietricică, o foiță aurită.
Așa se întâmplase și cu rubinul, pe care, văzându-l, nu-i venise să creadă. În rama icoanei erau niște pietricele de sticlă, un mic safir, crăpat într-o parte, câteva matostate și, între ele - rubinul, în mod evident pus acolo de un om care nu-i știuse valoarea. Era o piatră mare, cât corcodușa, perfect rotunjită și limpede, ca prima picătură de sânge, după ce te-ai tăiat.
Visul lui era să dea o lovitură ca asta, ca să-și plătească drumul spre Istanbul.
Totul mersese bine până la ieșire, când un ciumete, care nu-l prea avea la icre, începuse să strige și să-l arate cu degetul. Evident, nu știa ce valoare are în buzunar, ci vrusese doar să-l pună la punct.
Ghinionul a fost cu un căpitan de agie, care avea o treabă pe-acolo, iar norocul lui a fost o tavă cu oușoare.
Restul îl știți. Nu chiar tot: într-un document datat aprilie 1771, familia Văcărescu reclamă furtul celebrei brățări în care dormea liniștit un rubin.
