Un diac din cartierul Gorgani trăia exclusiv din scris. Avea o caligrafie luminoasă, cu litere clare și mici crenguțe cu flori de răsură, fără a sufoca textul, plasate exact acolo unde era nevoie de un strop de emoție. Scria dumnezeiește, cu cerneală de mai multe culori, în chenar migălit cu mici desene, care-ți spuneau dintr-o privire despre ce era vorba. Diacul acesta era specializat în scrisori și lua un taler de pagină, dar ce-i drept, nimeni n-avea de spus mai mult; orice confesiune, declarație sau înjurătură încăpeau bine într-o pagină. Cine avea mai multe de zis le transmitea personal sau printr-o teleleică plătită.
La diacul acesta, căruia i se spunea Zarpale, datorită frumuseții scrisorilor lui, asemănătoare cu un brocart scump, ei bine, la acest diac venea lumea care avea de trimis o pagină și atât.
Și să știți că nu era căutat doar pentru scrisul frumos, ci și pentru că era un om cumsecade, fără mofturi multe, fără pretenții prea mari: puteai să-i dai în loc de bani o găină, o sticlă de țuică. În plus nu te judeca: puteai să-ți verși tot năduful, iar el scria fără să comenteze fără să facă mutre, cum făceau alții. Nu se mira de nimic, nu se băga vreodată în scrisul tău. Ce-i spuneai era sfânt, scris artistic și fără judecăți de valoare, exact cum voiai.
Zarpale primea tot felul de lucruri, de la șaluri și papuci, la mărgele de sticlă sau la alimente, pe care avea obiceiul să le ducă la ospătăria din cartier pentru a fi gătite cum trebuie. Îi plăcea să mănânce bine, adora sosurile mai ales și-i plăcea să stea în tihnă la masă, de obicei singur, la fereastra ospătăriei, unde și scria, după ce-și savura mâncarea.
Odată a scris o scrisoare pentru un măjer, cum se numeau pe-atunci pescarii, un bărbat care se săturase de viață și voia să se sinucidă. Scrisoarea lui era de rămas bun, iar Zarpale a scris-o fără să clipească, fără să intervină în dorințele acelui pescar, fără să-i pună vreo întrebare. Drept răsplată, măjerul i-a dat o bucată frumoasă de morun, proaspăt prins. Era, cum să vă spun, chiar cea mai bună parte, de la branhii două palme în jos.
Zarpare a fost atins la coarda sensibilă. Nici nu se uscase cerneala pe scrisoarea sinucigașului, că halca asta de pește, unul nobil pentru cine a uitat, a traversat cartierul, trecând Dâmbovița (care pe vremea aia făcea un cot important pe lângă Gorgan), aproape plutind peste casele boierului Racoviță, ca să se oprească la Hanul Zlătari.
Tot drumul ăsta, diacul s-a gândit la mâncare, fără să observe că pe străzi era cam pustiu. De vreo două ori s-a întâlnit cu arnăuți care fluturau câte un cap proaspăt luat și din experiența lui de cărturar și-a dat seama că iar era vreo răzmeliță, pusă la cale de vreun grec, pentru care plăteau ați greci, ca de obicei. În vremea aia, căreia azi îi spunem fanariotă, grecii, scăpați din Stambul, își cam făceau de cap pe la București, din care cauză vreun pașă zelos, dădea ordin să fie tăiate câteva capete: orice mercenar care aducea un cap de grec la hanul turcesc primea un bănuț. Or, Zarpale mai văzuse chestii de-astea prin București.
La Zlătari, han de lux, cu lume plină de mofturi, era un bucătar vestit mai ales pentru mâncărurile de pește. Iar între ele morunul cu sos de migdale era una dintre cele mai căutate bucate.
Diacul, gurmand și capabil de sacrificii finaciare în numele plăcerilor lui, i-a cerut bucătarului să-i prepare morunul, hotărât să aștepte oricât. Și-a așteptat 2 ore.
Aici am să vă spun că la această mâncare importante sunt mirodenii, dar mai ales sosul de migdale, iar mâncarea se află explicată pe îndelete în Rețetarul brâncovenesc.
Prăjit puțin în felii elegante, apoi înăbușit în zeamă de aguridă și vin alb, e potrivit cu sare, piper, cimbru, zahăr și scorțișoară, pentru ca spre final să fie adăugate multe alte ierburi, plus sămânță de molotru, pisată. Dar partea cea mai importantă e sosul: ardei iute prăjit, amestecat cu zeama în care a fost preparat peștele, totul îngroșat cu „făină de migdale” (migdale prăjite și măcinate) și pesmet fin. Așa i-a fost adus morunul diacului Zarpale, acoperit cu sosul ăsta pentru care străbătuse orașul.
Se făcuse seară de-a binelea când a părăsit hanul. Era fericit, nu-i mai păsa de nimic. Mâncase cea mai selectă mâncare din câte știa. Și-așa, pe când se îndrepta spre brișca, priponită în spatele hanului, pe când grăjdarii îi aduceau calul, s-a pomenit nas în nas cu un arnăut beat, care dintr-o mișcare nu foarte sigură i-a luat capul și dus a fost.
Aruncat pe mormanul de capete, în carul care pleca spre Vidin, unde urmau a fi tratate și umplute cu paie, zâmbetul diacului te făcea să-l privești. Multă vreme căpățâna lui s-a bucurat de respect, pe o verandă de pașă, pentru că în zâmbetului rămas în eternitate se afla și restul poveștii: cine-l privea era imposibil să nu regăsească morunul și privirea unui măjer care într-o zi oarecare se hotărâse să moară.
