Strada Olari ajunge până în părculețul care delimitează bulevardele Carol și Ferdinand. Săptămânile trecute, pe-aici m-am întâlnit cu Matilda, o femeie așa de înaltă, încât nu se poate să n-o observi.
Nu știu dacă v-aduceți aminte că în zona asta a Bucureștiului, copacii mai sunt încă aurii, chiar și iarna. Uneori ramurile acoperă fațadele caselor vechi, așa cum este și mansarda Matildei. Imposibil să nu-i fi văzut fereastra rotunjită, ca un ochi de mamut, vizibilă nu doar din Olari, ci chiar și din bulevard.
Matilda este ultimul descendent al neamului ei, care a rezistat 200 de ani. Precis îmi veți spune că e normal, deși sunt așa de mulți oameni care și-au pierdut, nu neapărat sângele, cât istoria generațiilor anterioare. Dacă întrebi pe cineva ce știe despre bunică-sa, veți vedea că știe destul, uneori chiar și anul nașterii. În schimb dacă-l întrebi despre părinții bunică-sii, în cele mai multe cazuri nu mai știe nimic, cu toate că n-a trecut așa multă vreme de când bunică-sa a împlinit 10 ani, sub ochii fericiți ai părinților ei, tineri frumoși, avându-i încă în minte pe proprii lor părinți.
În mod paradoxal, puțini își cunosc strămoșii mai departe de-un veac. Cu o sută de ani înainte să mă nasc, străbunicul meu era tânăr și nici măcar nu visa la mine, iar înainte de el se așterne domol fumul albăstrui al uitării.
În schimb, Matilda știe ce făcea sângele ei acum 200 de ani!
În 1711 a reușit să se prindă de jacheta istoriei. Mai știe cineva ce făcea sângele lui în anul 1711? Matilda știe.
Într-o vară a acelui an, pe când Bucureștiul era încă un loc mlăștinos și acoperit de țânțari harnici, pe locul actualei străzi Olari trăia un bărbat neobișnuit de înalt. Poate cel mai înalt om din tot târgul. Numele lui era Iancu. Dar un nume e ceva efemer, gata să se topească într-o generație-două, dacă nu e întărit de stăruința urmașilor și mai ales de o oarecare bunăvoință din partea contemporanilor. Or, în cazul lui Iancu a fost ceva mai mult de atât: o simpatie generală și-un ideal comun.
Nu știu de ce, oamenilor le place să fie înalți. Rareori își doresc să fie chibzuiți, de exemplu. În schimb, am cunoscut puțini inși care să nu-și fi dorit să fie înalți. Or, Iancu era cel mai înalt. Când apărea în Târgul Oborului, oamenii ridicau falca spre el, unul câte unul, încât se producea o astfel de mișcare a fălcilor, care se transforma treptat într-un zgomot uniform, cum ia armata pe loc repaus.
Lumea căsca gura la acest bărbat înalt; femeile și bărbații își lăsau pentru o clipă căldările, sacii, coșurile, numai pentru a se bucura de silueta unduitoare a unui om care nici măcar nu privea către ei. Iancu trecea surâzând, uitându-se peste capetele concitadinilor, iar, cu trecerea anilor, atât de mulțumit de adulația lor, încât era gata să se apuce de orișice treabă, căci avea sprijinul tuturor. Cine ar fi fost atât de netrebnic încât să-l refuze pe un om așa cunoscut?! Căci, într-adevăr, pe Iancu îl cunoștea tot Bucureștiul. El era Nămiloiu’, Pălimaru’, Naltu’, Prăjină, iar cu timpul deveni pur și simplu Năltărogu’ din mahalaua Olari.
N-a trăit foarte mult. Faptele lui n-au fost memorabile. Dar silueta lui lungă și mlădioasă a fost ținută minte fără efort.
Copiii lui Năltărogu n-au mai atins înălțimea tatălui lor, dar s-au mândrit în continuare ca fii ai celui mai înalt om din București. „Ăștia sunt băieții lui Năltărogu” zicea cineva și zeci de amatori se și grăbeau să-și dea cu părerea în legătură cu centimetrii care le lipseau celor doi băieți ca să-și egaleze tatăl.
Nici urmașii lor n-au rămas nebăgați în seamă. Lumea încă își amintea de Năltărogu, iar familia i-a dedicat bună parte din preocupări.
„Bunicul nostru a fost cineva”, ziceau ei. „Cine n-a auzit de Năltărogu din Olari! Nu neapărat că era un om înalt, ci pentru că era atât de respectat pentru faptele sale, încât nu exista niciun bucureștean care să nu fi auzit de el.”
Această ultimă parte era chiar adevărată. Căci până și casa Năltărogilor era cunoscută. Nu trecea nimeni prin mahala fără să-și fi adus aminte că acolo locuise cel mai înalt om din oraș.
Cornișele dantelate și veranda asediată de indrușaim se transformară treptat într-o căsuță pătrățoasă, împodobită cu ghirlande de ipsos și mai apoi în casa impozantă, pe care putem s-o mai vedem și astăzi în strada Olari. În mansarda ei locuiește încă Matilda.
Bucureștenii au uitat între timp de Năltărogu, iar vecinii sunt prea noi ca să știe că aici a trăit un om admirat de atâta lume. În schimb, Matilda știe că în neamul ei a existat un ins înalt, a cărui înălțime a moștenit-o.
Viața ei n-a fost cine știe ce, nu se poate lăuda cu multe, iar printre acestea cel mai de seama este portretul stră-străbunicului Năltărogu. În casa frumoasă din str. Olari s-a păstrat cu venerație o bucată de lemn, pe care un iconar a pictat silueta falnică a unui bărbat. Este un om cu pulpanele anteriului ridicate deasupra scăfârliilor unor inși mărunți. Pe fundal se văd turle bisericești, iar jos este scris anul: 1720.
Evident, numele pictorului nu apare. Nimeni, nici măcar el, nu s-a gândit că ar putea să intereseze pe cineva. În schimb, un om atât de înalt merita cu adevărat să intre în istorie.
(România literară, nr 29, 2011)
