Sunt uimită de câte mâncăruri din melci sunt notate în rețetarele vechi. Asta presupune că se găseau melci din belșug, probabil, în grădinile personale, pentru că în secolul al 18-lea rareori exista casă fără o curte largă în spate ori fără grădină. Melcii nu sunt menționați pe listele cu alimente vândute la piață. De exemplu, vedem că racii sunt trecuți acolo -erau ieftini, 15 bani pentru 100 de bucăți. Melicii, însă nu apar nicăieri. Totuși, se găteau în multe feluri, ceea ce înseamnă că puteau fi procurați fără efort.
Pentru azi am ales o rețetă ușoară: melcii în coajă.
Respectiv, sunt scoși din coajă cu un cârlig și spălați în multe ape. Apoi frecați cu sare până pierd toate mucozităție și spălați iarăși, cu apă călduță, de multe ori. Se spală bine și cochiliile. Melcii sunt piperați, îmbibați cu zeamă de aguridă sau de lămâie și puși din nou în coajă, cu un pic de ulei. Apoi, așa cu coajă cu tot, se perpelesc pe grătar și se duc la masă calzi, unde, ni se spune că îi așteaptă diverse sosuri, între care pe primul loc se află mujdeiul adormit cu oțet de prune și mult mărar.
Aceasta este mâncarea preferată a Elincăi preoteasa, rețetă notată pe ultima pagină a Evangheliei, cu cerneală roșcată. Dar ce gurmand maltratează o carte?! Niciuna dintre rețetele consemnate nu se rezumă la o simplă plăcere a burții. Mereu este vorba despre când și unde a fost mâncată, de unde vine, ce fapte neconsumate se află în ea.
Pentru Elinca, totul duce spre o vară a anului 1745.
Proaspătă preoteasă, în mahalaua Stelea, se credea îndrăgostită până la moarte de Dumitrache, popă serios și demn de respect, o namilă cu voce plăcută. Viața din casa lor se derula într-o armonie totală, fără lipsuri și fără dorințe tâmpite.
Dar în acea vară a trecut pe la ei un confrate al popii, un cunoscut, descins dintr-o încrengătură de cunoscuți.
Acesta era în trecere, către Ciorogârla, unde urma să fie hirotonisit. Respectiv, era pe cale de a se însura, se afla în perioada în care orice om își ia rămas bun de la libertate, printr-o aventură de neuitat. Iar în cazul acesta, Elinca a devenit aventura.
Bineînțeles nu-și propusese să necinstească ospitalitatea lui Dumitrache. Nici să păcătuiască n-avea de gând. De altfel, trebuie să vă dezamăgesc, mărturisindu-vă că nici măcar nu s-a întâmplat cine știe ce. O plimbare prin grădină, la adunat melci. Câteva vorbe. Câteva priviri scăpate de sub control. O povestioară. O atingere de mâini, poate.
Și-a urmat masa cu melci în coajă, după rețeta de mai sus. Credeți c-am descris-o detaliat așa, ca să aveți ce găti? Nicidecum. Vreau să vă gândiți câtă vreme au petrecut Elinca și oaspetele ei în bucătărie.
La plecare, le părea rău să se despartă. O disperare cu aripi albastre acoperise salonul.
Ca să se afle în treabă, musafirul a lăudat mâncarea, a cerut rețeta, oferindu-și singura carte pe care o luase cu el. Iar la finele ei, în timp ce Dumitrache o privea cu o admirație fără margini, în timp ce musafirul aștepta cu ochii în podea, în timp ce soarele coborâse în apele Dâmboviței, Elinca punea pe hârtie melc lângă melc.
Tânărul popă s-a așezat la casa lui, rămânând toată viața la Ciorogârla. De câteva ori a avut drumuri la București, dar dintr-un instinct imprecis a ocolit casa lui Dumitrache.
În schimb cuvintele scrise pe cartea sacră, care carte nici nu visase vreodată melci, au făcut pui. Familii întregi și multe neamuri au pus până la urmă temeliile unui trib, devenit dușmanul de moarte al bieților melci. Pentru că trebuie să vă spun: nevasta fostului musafir, cu instinctele care nu lipsesc niciunei femei, și-a dat seama că în rețeta din Evanghelie zace ceva, o întâmplare de la care fusese exclusă, un ghimpe mic, dar cu potențial, una dintre acele povești pe care nu mai poți să le uiți. Și cum nu știa multe despre Elinca, în afară de numele pe care și-l scrisese la finalul rețetei, a început să se răzbune pe melci. Erau spurcați, erau nocivi. În bucătăria noastră n-au ce să caute. Cine mănâncă melci? Numai nenorociții. Oamenii fără caracter, femeile proaste, amatoare de aventuri. De-aici încolo - cunoașteți, să nu spuneți că nu! Bieții melci au devenit prin transfer ciuca bătăilor și recipientul tuturor refulărilor.
Copiii fostului musafir au moștenit Evanghelia tatălui, dar și ura poetică a mamei lor. Ei au dus mai departe tradiția, bălăcărind neamul melcilor și urcând în pod Evanghelia, unde a stat mai bine de 10 ani.
Și generația următoare a urât melcii și-a vândut sfânta carte. Nu se mai știa pentru ce. Devenise mesajul sacru al familiei lor.
Alte generații au fost mai active, propagând ura față de melci, militând pentru scoaterea lor în afara legii și a plăcerilor.
Cumva, emoțiile unei femei, mai puternice decât dragostea ori decât alte sentimente la care se ajunge mai greu, am învins neamul melcilor.
Așa se face că în zilele noastre rețetele bazate pe melci par aduse de la străini. Puțini sunt cei care-și mai amintesc ce loc de cinste aveau pe vremea lui Brâncoveanu.
În plus, și Elinca e vinovată: vrând să-l uite pe musafir, n-a mai gătit melci în coajă, i-a scos și ea din bucătărie.
