Tânărul Filipescu de la Gorgani iubea o mâncare destul de complicată, făcută din ficat de vițel. Puțini erau cei care știau s-o prepare, iar între toți bucătarii, vestit era un măcelar, care după ce ciopârțea animalele, trecea în bucătărie și, lovit de aripa artelor culinare, făcea câte o mâncare pe care n-o uitai niciodată. Dar cum avea multe treburi și timp puțin, încerca de o bucată de vreme să-și dea mai departe talentul, către fiica sa unică, Dina.
Pe la prânz, făcea pauză, lăsa barda deoparte, înfigea satârul în buturuga însângerată și cășuna pe fiică-sa, care, înconjurată de toată familia, de mătuși, de unchi, de slugile cu botul mai lung, în fine, sub ochii nănașe-sii, ai verișoarelor care locuiau în apropiere și uneori chiar și sub ochii popii din cartier, bucătărea, urmând cu strictețe sfaturile artistice ale tatălui ei.
Și-acum două cuvinte și despre Dina: avea niște ochi senini, care te făceau să te relaxezi de la prima privire. Părea un om blând și bun. Dar dincolo de ochii cuminți începea carnavalul: pe cât de plictisitoare era viața în măcelerie, pe atât de complexă devenea în balcoanele verzi ale fanteziei. Orașe necunoscute, ființe fermecătoare și mai ales o grădină a desfătorilor erau teritoriile preferate ale Dinei. Iar aici avea numeroși prieteni, între care un anume Leonida Prapur, zis așa pentru că se hrănea cu membrane și pielicele. Era o ființă minusculă, înaripată și plină de farmec. Dina obișnuia să-i dea câte ceva din măcelărie, ofrande pe care le așeza pe câte o frunză ori într-o coajă de nucă, lăsate în spatele casei, aruncate pe apele curgătoare sau în fântâni. Iar Leonida îi povestea despre tinerețea lui aventuroasă, de pe când fusese un mare războinic.
Măcelarul observase că fiică-sa e cam dusă, din care cauză, încerca s-o țină mereu ocupată. Evident, nu-și închipuia că are o lume largă și un prieten numit Leonida. Nici dacă i-ar fi povestit n-ar fi fost capabil să creadă în astfel de lucruri.
La aceast măcelar veneau uneori comenzi de la tânărul Filipescu, mai ales pentru preparate din ficat de vițel. Filipescu, din familia renumită a boierilor care împânziseră Bucueștiul, având reședințe în multe locuri, înclusiv în cartierul Gorgani, era un tip ifosit, genul ăla care gustă mâncarea și cade pe gânduri, mai mult un băiat, înalt și cam slab, cu urechi mari, decolorate, pe jumătate acoperite cu o cealma de mătase.
În ziua aceea, în care au început toate, Filipescu voia un ficat umplut, mâncare pretențioasă; respectiv, se ia ficatul, se decuprează cu artă, iar în craterele create se pun o sumă de drăcovenii - ficat tocat, inimă, un pic de grăsime de gâscă, stafide, sâmburi de pin, ou, mărar și lobodă, toccata mărunt, totul strâns într-un prapur și prăjit în unt, la foc mic. Acest - îi putem spune pate perpelit - era apoi așezat pe un pat de lăptucă, stropit cu portocală, uns cu un strop de peltea și trimis cu brișca la poarta din dos a Filipeștilor, unde era așteptat.
Măcelarul a considerat că era timpul ca Dina să-și încerce talentul pe acest fel, care cerea pasiune. Sub privirile întregii familii, a început să clătească mai întâi inima, apoi ficatul, cu toată grija de care era în stare. Iar când a pus mâna pe prapur, a apărut Leonida. Și avea și de ce, era o pânzică traversată din loc în loc de grăsime fină, cremoasă. Inițial, Dina voia să-i dea o zdreanță din el, dar, dintr-o mișcare greșită, din cauza unui deget, Leonida s-a înămolit în ficatul tocat. Cum să mai găsești o ființă atât de mica într-o clisă cu ou!
Dina s-a străduit, în timp ce toată lumea din jur se întrecea la dat sfaturi, a scăpat lingura, a vărsat piperul și-a uitat să pună praful de chimen, obligatoriu în orice cărnet mărunțit.
Leonida n-a mai apărut, iar Dina a căzut sub vălul tristeții.
În fine, mâncarea a ajuns pe masa lui Filipescu exact la timp.
Totul a mers oarecum bine de-aici încolo. Numai că a doua zi, pe urechile mari ale tânărului boier Filipescu apăruseră niște frunzulițe, niște aripi minuscule.
Mai întâi i s-a părut amuzant, mai ales că aceste petale cădeau singure, plutind deasupra ligheanului.
Dar în locul lor creșteau altele.
Filipescu s-a holbat în oglinda, și-a frecat urechile cu săpun și-a așteptat. Pe măsură ce scăpa, altele creșteau, cu o viteză nebună. După numai o zi, podeaua iatacului era tapetată cu aripioare.
A dat ordin să fie strânse și arse.
Dar aceste petale firave nu luau foc, nu se ofileau. Erau ca niște solzi de caras, ca niște fulgi de ovăz, ca niște unghioare de silfi.
În câteva săptămâni, tot cartierul Gorgani se umpluse, părea acoperit de petale minuscule. Pe străzi, pe case străluceau aripioare de sticlă.
Filipescu a chemat doctorii și chiar vracii, în care nu avea niciun pic de încredere. A luat elixire. S-a uns cu alifii și uleiuri. A înghițit pilule de toate soiurile.
Pe urechile lui înfierbântate, continuau să crească misterioasele aripioare.
În sfâșit, au început întrebările, care legându-se una de alta, au ajuns în cele din urmă la ficatul umplut, la măcelar și la Dina, care-a fost chemată urgent la casele Filipeștilor din Gorgani.
Brișca a înaintat scârțâind prin nămeții de aripioare. Măcelarul era încruntat, lângă el stătea Dina, cu ochii ei calmi.
Tânărul Filipescu, întins pe divan, în verandă, privea cerul cu o resemnare totală, iar în jurul lui roiau doctorii, pregătiți să întrebe. Vântul muta aripioarele din loc în loc, iar sub noianul de solzi se auzea un cântec, venit poate din balcoanele verzi. Sau așa i se părea Dinei, care continua să ofteze, întristată de moartea lui Leonida. Mai ales că murise atât de banal.
Cuvintele au plutit dintr-o parte în alta, măcelarul a ascultat încruntat. Erau întrebări docte, care curgeau ca un susur de ape. Dina nu știa să răspundă, gura îi era încleștată.
Apoi, Filipescu a coborât privirea spre curte, iar ochii lui, cam obosiți, cam uscați de cât se holbase la cer, s-au oprit în ochii senini ai micii bucătărese.
Tu gătești ficatul ăsta întotdeauna? Aha, vasăzică numai acum! - s-a luminat el, iar Dina, privindu-i bunăvoința care i se așezase pe față, a început să spună cum preparase ficatul, câte perechi de ochi se holbaseră. Ar fi povestit și despre moartea lui Leonida, dar nu știa de unde să-nceapă, așa că a divagat, amintind cât de greu îi venea să gătească.
Filipescu era uluit de câte cuvinte se revărsaseră din gura bucătăresei, avea însă nevoie de o precizare: și până la urmă, n-am înțeles, îți place sau nu să gătești?
O clipă s-a lăsat tăcerea și parcă totul a îmărmurit, nici măcar aripioarele nu se mai oboseau să apară pe urechile mari. Doctorii priveau respectuoși, măcelarul nu îndrăznea să vorbească. Apoi, Dina a deschis gura, spunând fără grabă că n-o mai întrebase nimeni așa ceva, nici nu-și imaginase că există o întrebare ca asta, adică nu se gândise, c-ar putea să atingă vreodată un subiect pe care tatăl ei îl ținea în picioare, de altfel, cum ar fi putut să pună la îndoială dorința măcelarului ori să-și dea cu părerea în legătură cu ea, dar dintr-o data, auzind întrebarea lui Filipescu, ale cărui vorbe îi impuneau un respect mai mare decât al tatălui ei, era încurajată să recunoască: nu-i plăcea absolut deloc să facă mâncare.
Cât Dina vorbise, spunându-și opinia cu mai multe cuvinte decât am scris eu, peste cartierul Gorgani începuse să plouă torential.
Toată lumea și-a găsit adăpost, cuvintele au zburat odata cu ploaia. Iar când a răsărit din nou soarele, dispăruseră și fulgii misterioși.
Filipescu și-a reluat viața, urechile lui au trăit fericite.
Cât despre Dina, n-a mai gătit. Un an mai târziu a început să cânte pe la nunți și alte petreceri, prima ei baladă, care-a traversat orașul dintr-un capăt în altul, fiind despre nemaipomenitele fapte ale lui Leonida înaripatul.
