Din dragoste pentru proză, mă voi referi aici doar la literatura epică: de ce citim povești? Iată o întrebare pe care o pun adeseori studenților, iar invariabil, primesc câteva tipuri de răspuns. Unii citesc ca să afle lucruri despre viață, preferând proza contemporană, realistă, iar alții, mai puțini, citesc pentru desfătare. Dar în ambele situații există o dorință de dialog, pentru că aș îndrăzni să spun că proiectul existențial al ființei are o derulare narativă. Naratorul caută un interlocutor pentru a arunca asupra lui apăsarea unei povești. Prin relatare, întâmplarea se diluează, își pierde forța, devine bun public, ieșit de sub responsabilitatea povestitorului. Este ceea ce încearcă Stavroghin, în Demonii lui Dostoievski. Îl asculți pe un astfel de om? Uneori da, iar aceasta este un prim motiv de lectură, simpatia față de cineva.
În alte situații, omul citește o poveste pentru latura ei spectaculară. Naratorul histrionic te seduce prin discurs. El i se înfățișează interlocutorului ca personaj-povestitor, ca maestru al istorisirii, trăgându-l de mânecă să ia parte la spectacol. Dar, povestirea este și un act de manipulare. Cine o spune cunoaște foarte bine publicul și îi speculează sensibilitatea. Este cazul povestirilor moralizatoare, de genul parabolelor biblice ori al povestirilor lui Chaucer.
Există și-o istorisire cerșetoare, care-ți cere ajutorul O citești pentru că are nevoie de tine; de la început îți cere să te implici și să iei parte la reconstituirea întâmplărilor, să participi la deznodământ.
Apoi, pot vorbi despre o ipostază testamentară, când naratorul expune faptele cu speranța ca ele să fie repovestire mai departe, să intre în eternitate. În Epopeea lui Ghilgameș, de pildă, personajul titular își înfățișează experiențele pentru că este convins că aceasta este calea nemuririi pe care o căutase toată viața.
În fine, există cazul naratorul, copleșit de admirație față de subiect în asemenea măsură, încât te contaminează cu entuziasmul său și citești de dragul acestei pasiuni debordante.
Uneori, povestitorul deschide, prin istorisirea sa, ușa unui labirint. El este stăpânul acestui spațiu, deținătorul cheilor, iar această ipostază îi motivează actul povestirii, ca în cazul Șeherezadei.
În sfârșit, mai citim pentru că naratorul este scandalos de sincer.
Aceste sunt motivele clasice pentru care ne apucăm de citit o poveste. În toate situațiile de mai sus, povestirea îl implică nemijlocit pe cititor. Pe lângă faptul că îl obligă să se oprească din drumul său și să asculte, îl invită și să participe la experiența relatată. Prin aceasta, absoarbe evenimentele, este marcat afectiv și moral, constrâns chiar să răspundă, să intervină, să comenteze, să se solidarizeze ori să respingă evenimentul.
Voi ce fel de cititori sunteți?
(Doina Ruști, Mesajul subliminal în comunicare, 2005)
