Onisim
La Mânăstirea Văcărești trăia un anume Onisim, călugăr tânăr, care se descurca bine cu oamenii; avea abilități mari de comunicare, încât devenise responsabil cu strângerea banilor de la Hanul lui Constantin Vodă. Respectiv, alerga nebunește, părând că nu face niciun efort: știa pe unde să-i găsească pe rău-platnici, știa cum să scoată banii din buzunarul clienților vechi. Căci la hanul ăsta, aflat prin spatele Muzeului de Istorie de azi, veneau tot felul de derbedei, în special mici negustori, care își puneau marfa la adăpost și pe urmă plecau niște săptămâni bune, sperând să-și poată recupera bunurile, deși, nu întotdeauna se întâmpla așa: clienții sunt oameni nehotărâți și de multe ori un biet precupeț cumpăra lucruri pe care nu le mai voia nimeni, se demodaseră, apăruseră altele mai de soi, nu mai exista cerere și gata! Și neavând bani să achite datoria la han, un timp se dădeau la fund, încercând o mică escrocherie ori meditând asupra șanselor de-a da lovitura.
Onisim știa să-i găsească pe acești falimentari, și cumva îi aducea în situația de-a plăti hanul, fie punându-i să doneze marfa spre mânăstire, fie, ajutându-i s-o vândă prin alte feluri, care nu trecuseră pân-atunci prin mintea cuiva. Onisim știa să vorbească, știa să pună la muncă un om. Pe un mămular l-a făcut să se îmbrace cu o mantiluță albastră și să se plimbe prin târg, până și-a vândut mărgele și ce mai avea, deși în mod clar erau demodate și de-o urâțenie exemplară. Îi făcuse și-un cântecel, pe care vânzătorul îl lălăia răgușit, strângând pe el haina, fluturându-și mărgelele.
În fine, călugărul Onisim găsea soluție pentru orice, iar la final de zi venea întotdeauna la protosinghel, cu buzunarele pline de bani. Dar și acesta avea grijă de el, dăruindu-i câte un lucrușor plăcut la vedere. Așa de pildă, lucru rar, călugărul purta pe sub anteriu niște ciorăpiori străvezii, iar în continuarea lor șalvari fini, din mătase de Malta.
Zilele curgeau lin, iar viața călugărului era frumoasă.
Dar într-o zi, pe când bătea în ușa unui datornic, a auzit o voce nepământească, un glas venit din subteranele lumii. Era o chemare irezistibilă, o înlănțuire de vorbe necunoscute. A apăsat clanța, iar ușa s-a deschis cu un scârțâit pe care nu-l voi numi sinistru ca să nu ziceți că bag clișee. Dar între noi fie vorba, chiar era ca o coadă de șarpe strecurată sub haine, ca presimțirea unei catastrofe inevitabile.
Două zile Onisim n-a trecut pe la mânăstire, încât însuși protosinghelul a căpătat o mare îngrijorare și punând caii la mica trăsură a mănăstirii, încâlțându-și pantofiorii de pânză și înhățând umbrela de soare, a plecat spre han hotărât să afle ce se întâmplase. Urmărind lista datornicilor a ajuns la ușa cu pricina și, hotărât, a pus mâna pe clanță. Înăuntru era Onisim dispărutul, complet dezbrăcat, cu ochi mari și părăsit de toate cuvintele.
A fost dus la mânăstire pe sus și lăsat în reculegere multe zile, muțenia lui fiind desigur pusă pe seama dracului și-a multelor lui neamuri.
Lunile au trecut, iar datornicii se înmulțiseră, căci fără Onisim, toată viața din han se transformase în piatră de moară. Nimeni nu era în stare să găsească soluții pentru bieții datornici, nimeni nu știa să vorbească mai bine ca el.
De aici a și început ruina hanului și nu după mult și moartea preafericitului protosinghel.
Firița
Măritată de timpuriu cu un bărbat nesigur pe sine, Firița a văzut într-o clipă toată viața pe care avea s-o ducă. Așa că într-o noapte de vară, pe când luna începea să se ofilească, iar casa era asaltată de vietățile cenușii ale somnului, a pus mâna pe cei 5 taleri aflați în firidă și dusă a fost.
Vă imaginați că era îmbrăcată cu hainele șovăielnicului ei soț, cu niște pantaloni largi, strânși sub genunchi, încât arătau ca o parașută de azi, plus cămașă, vestă de pânză bună și o pelerină, făcută dintr-un pled vechi.
Cu cei 5 taleri a intrat în comerț, vânzând din oraș în oraș perii de sârmă, așezate morman pe un cărucior, pe care ea însăși îl meșterise. Văzută de la distanță, arăta ca un sărăntoc care trage după el un arici uriaș, dar, privită de-aproape, te oprea din mișcare: avea o privire care te lovește la icre și niște pitici pe umărul drept. Nu puteai să rămâi indiferent la o apariție rară, ci cu impresia că ai avut în sfârșit întâlnirea sperată, cu noul Isus.
Profitând de înfățișare și ferindu-se instinctiv să vorbească prea mult, a ajuns la un oarece echilibru, mai ales financiar, încât Bucureștiul nu mai avea pentru ea mistere prea multe, iar Hanul lui Constantin Vodă era adevărata ei casă. Totuși, mai erau și momente mai proaste, ca în acea zi, în care Onisim, venit după bani, îi bătuse în ușă.
Într-un prim moment s-a repezit să tragă zăvorul, dar, fără scop, a-nceput să cânte în șoaptă, să fredoneze de fapt, ca omul atins de aripa fricii.
Întâlnirea cu Onisim a fost o lovitură în frunte. Totuși nu s-a oprit și-a continuat melodia.
Ciudat era că și el stătea nemișcat, cu limba mâncată de molii. I-a făcut loc să intre și-a închis ușa fără să-l întrebe ce vrea. Era clar că Onisim rămăsese mut de uimire pentru că prin pânza cămășii se mișcau niște sfârcuri, care se știe că sunt responsabile cu boala muțeniei.
Totuși nu din cauza asta a rămas mut călugărul Onisim. Asta a venit mai târziu, după ce Firița a fost fascinată de ciorapii subțiri, care te făceau să-i atingi, după ce au vorbit despre finețuri și despre mărfuri străine. Și după cele două zile și nopți în care Onisim a căzut în păcat, iar Firița și-a reevaluat libertățile.
Muțenia lui Onisim s-a produs într-o dimineață, când s-a trezit fără haine și, fără să aibă timp de gândire, s-a deschis ușa, iar în prag l-a văzut pe protosinghel, cu o umbreluță în mână. Atunci i-a fugit glasul, atunci i-a crescut o funie în gât.
În timpul ăsta Fănița, care trecuse pe lângă prelat, imaginându-și toată scena carea avea să se întâmple, făcea pași largi, convinsă că n-o să mai dea multă vreme pe la acel han. Dar, pe măsură ce timpul creștea între ea și călugărul Onisim, realiza că ceea ce considerase o aventură, devenea întâmplarea cea mai de seamă din viața ei.
Totuși cei doi nu s-au mai văzut niciodată: ea nu-l căutase pentru că n-avea habar ce impresie mistică putea să producă, iar el - pentru că își pierduse nu doar vocea, ci și încrederea în retorică. Prin urmare, legătura lor s-a rezumat la cele două zile eterne, rămase aici și în gândurile voastre de azi.
