Dintre scripcarii secolului al 18-lea, l-am ales pe Mătase, despre care se spune că s-ar fi născut cântând. În loc să se smiorcăie sau să plângă, de cum a văzut lumina lumii, l-a și lovit veselia și printre gângurelile și chicoteala de prunc scotea și câte o lălăială scurtă, mărind un ochi, exact cum avea să facă tot restul vieții. Și ce viață! Fiind carismatic și gata să cânte pe gratis, n-avea nevoie de multe. Obținea orice voia și putea să treacă pe oriunde: în loc de documente ori de permise, trecea arcușul pe coarde și zicea din gură ceva. Așa se face c-a trecut prin multe orașe, de care valahii de rând nici măcar n-auziseră. A avut norocul s-o taie spre Brașov și de-acolo spre Budapesta și Viena, într-un târziu, după niște ani de colindat Europa, descoperind cu uimire cât de ușoară era viața la București.
Întors acasă, și-a găsit loc bun de cântat lângă o cafenea, iar lumea îi punea bani frumoși într-o cutie de tablă.
Și chiar avea un glas demn de numele lui. Cânta la scripcă, dar și din gură, în limbi care nu mai răsunaseră prin oraș, cântece adunate de pe unde umblase, în special dintre cele care aprindeau în sânge scântei și dorințe aducătoare de lacrimi.
Iar acea cafenea, în care mormăiau glasuri mahmure, era așezată vizavi de casele lui Petrache Sticlaru, vraci vestit, care-ți lua durerea cu mâna și cu șase „sticle” micuțe cât pumnul, pe care sclifosiții orașului, care se pretindeau greci, le numeau și ventuze.
Dar să vă spun mai multe: era el vraci, dar unul cu pasiune. Nimic din ceea ce-i oferise viața nu i se părea atât de frumos cum era ocupația lui. De mic îl fascinaseră plantele, elixirele, dar mai ales practica pe câte un corp atacat. Cum vedea pe cineva mort de beat, se repezea la el cu tinctură de cimbru. Avea întodeauna buzunarele pline cu hapuri și de licori preparate de el; era gata să ajute oricând, iar dintre toate, arta ventuzelor îl făcuse celebru, pentru că știa exact unde să pună sticla și cât s-o încălzească la flacără, cum să ungă pielea cu niște uleiuri, între care unul făcut cu venin. Datorită acestui meșteșug își atrăsese porecla Sticlaru - ca maestrul al sticlelor de vindecat junghiuri.
Avea un divan lângă fereastră, unde sta pacientul întins, iar în timp ce trecea flacăra prin ventuză, ofta cu ochii pe geam, spre cafeneaua lângă care Mătase trăgea la arcuș și din gură. Era ceva în cântecul lui, un îndemn de-a deschide ușa de la intrare, de-a coborî cele 27 de trepte înguste, de-a se năpusti în stradă, nu ca să-l audă mai bine, ci ca să-i ia vioara și să i-o facă țăndări în cap.
Bineînțeles, îi plăceau melodiile, îi plăcea vocea, care-i intra drept în sânge, caracatiță tenace, cu 200 de brațe. Dar în ciuda acestor plăceri, exista dorința lui (recunoștea, - detestabilă și fără cauză) de a-l călca în picioare pe cântăreț. Voia să-l ucidă, să-l șteargă de pe suprafața mahalalei Lipscani.
Iar într-o zi de marți, a anului 1781, a ieșit în stradă cu o hotărâre, care i se citea în privire.
Sticlaru, înfipt în mijlocul străzii, matahală bărboasă, înveșmântată în catifele de un mov prăfuit, purta un ișlic tubular, pus în evidență de un mic șal de muselină, ca laptele proaspăt, în fine un bărbat impozant, cu ochii aruncați înainte, spre bietul scripcar. Și-i spun „bietul”, pentru că părea prăpădit: mărunt, cu mustăți cam zburlite, cu ochi triști. În ziua aia purta o vestuță cu guler înalt, cum nu se mai văzuse prin București, și-o cealma discretă, din satin bej. Plimba arcușul cu siguranță, arătându-și în soare cele două inele cu piatră, purtate pe inelar și pe degetul mic, și cânta în italiană, limbă făcută să-ți aducă aminte câte datorii ai la viață, cât ești de mic.
S-au privit mult, fiecare gândindu-se la ce era mai important pentru el: sticlarul - cum să-l ucidă pe cântăreț, iar acesta din urmă, care văzuse multe la viața lui, cum să-l pună cu botul pe labe pe vraciul ostil.
S-au privit, în timp ce lumea își vedea fiecare de ale lui. Iar când s-a lăsat seara, când din cafenea au început să iasă clienții, în căutare de cină, când peste București a căzut acvila țipătoare, ocrotitoarea orașului, iar la Cișmigiu s-a auzit primul clopot dintre sutele de clopote ale târgului, Scriptaru a încetat să mai cânte, iar Sticlaru, s-a apropiat, în sfârșit. Vedea pentru prima oară o scripcă așa lustruită și, fără cuvinte, a cerut s-o vadă de-aproape. Era ceva în apele ei înghețate, un fel de spirit venit de pe lumea cealaltă, ceva care trezea în el toate pornirile ucigașe. A dus-o la piept și a mângâiat coardele, care-au început să-i vorbească, iar pe măsură ce asculta zumzăiala și cuvintele unor oameni care trăiseră în urmă cu zeci de ani, înțelegând în sfârșit ce vrusese să-i spună Mătase Scripcaru, s-a luminat: era timpul să-și părăsească elixirele și cele șase sticle vindecătoare, să lase în urmă toate fericirile lui de până atunci. Nu-l mai interesa să vindece oamenii, nu mai voia să fie Sticlaru. Și ridicând ochii în ochii de ape ai cântărețului, a văzut toată viața lui viitoare, de viorist secund, într-un tandem care-avea să devină celebru.
