În gardul unei case din Stambul stătea agățată o tobă veche, genul caltaboș, cu o curea lată, de petrecut peste piept, ca o centură auto. Servise cândva în vreo fanfară, în vreun taraf. Deși ar mai fi fost bună de luat la palme, măcar pentru a întări miorlăiala vreunei cobze, totuși fusese abandonată lângă niște hârburi, înfipte și ele în gard, ca să sperie moartea. Unii ziceau că această tobă avea obiceiul să-l bage pe toboșar în belele, în mod sigur era populată de ființe malefice, din care cauză și fusese pusă în gard. Se zicea c-ar fi dormit acolo niște demoni străvechi, din vremea Anatoliei Antice.
În timp ce toba se perpelea la soare pe o stradă din mahalaua Eiub, la București, un tip, poreclit Zbanghiu, tocmai își începea aventura. Pipernicit, holbat și neliniștit, acest om mișuna prin tot târgul, de la o casă la alta, prin piețe, pe la bălțile din spatele Bisericii Colțea, în fine, ori pe unde era nevoie de el. Am spune azi că era curier. Făcea comisioane, ducea bilete de dragoste, căra mărfuri cu roaba și alerga nebunește, de unde și porecla, pe care unii o alternau cu diferite nume de păsări pe care nu le scriem aici, ca să nu ne cenzureze textul cumva.
Într-una din zile l-a angajat cineva să aducă o valiză din Giurgiu. A luat-o la fugă și în mai puțin de o jumătate de zi era deja în port, gata să preia marfa. Dar a avut ghinion: niște pazvangii au dat iama și, printre lucruri valoroase - bănuți de argint și coșuri cu pâini -, l-au înhățat și pe curierul Zbanghiu.
Deși a durat niște luni, eu vă voi spune pe scurt, că a fost vândut într-un târg de sclavi și dus mai departe, până la Stambul, unde în cele din urmă a intrat pe porțile unui funcționar al saraiului, în a cărui poartă, printre oale și cranii, se cocea la soare și toba despre care am povestit.
Noii sclavi au fost repartizați care pe unde, în special la o turmă de bivoli, dar Zbanghiu era băiat de oraș, a evaluat situația și într-o secundă a pus mâna pe toba din poartă, lălăind ceva săltăreț, de pe meleaguri valahe, un cântec cu figuri, un performing, care a captat toți ochii din curte și în scurt timp s-a dovedit că mai era nevoie de-un lăutar pentru mesele marelui funcționar de sarai.
Respectiv, dimineața, turcul acesta, făcând parte din elită, adică din acea gașcă de oameni fără merite dar cu pretenții înscrise în scripte, nu putea să mănânce decât în ritmuri de muzici, în lovituri de tamburine și-n miorlăieli de cobză și scripcă.
Așa a început partea bună a vieții pentru Zbanghiu. Cum se mișca repede, curând au început să-i alunece mâinile pe bijuterii și pe scumpeturi. Bătea în tobă cu degete de cristal, iar cu cealaltă mână desfăcea briliantele din inele și cărăbănea smaraldele de pe papuci și pieptare. Știa să palmeze orice nestemată, să facă nevăzută orice mărgea.
Își făcuse o ascunzătoare în tobă, devenită între timp un fel de sipet cu averi.
Dar v-am spus, toba aducea ghinion. Zbanghiu a fost prins exact când strecura între degete un rubin și imediat a fost pedepsit: bătut, îmbrâncit, dezbrăcat și pe când urma să-i fie tăiată o mână, cineva l-a înhățat, ducându-l pe sus, contra-cost, pe-o galeră, ca vajnic vâslaș, de unde nimeni nu mai scăpa.
Evident, toba a fost din nou agățată în gard, întărindu-se mitul din jurul ei: era aducătoare de buclucuri și drame.
La galere nu era bine: fostul toboșar trăgea din greu, în timp ce un tip îl biciuia fără interes. Era legat de rame ca măgarul la roată. Dar Zbanghiu era bucureștean, știa să ia caimacul din orice întâmplare. Profitând de aceste detalii, a prins biciul în dinți, declanșând un vacarm, terminat cu un accident naval și nu după mult cu un naufragiu.
Prin imperiu era greu să te miști fără acte, dar nu și pentru acest aventurier venit din Valahia, care se mișca acum și mai repede, ca prepelița încolțită de câini, ca un șoarece urmărit de o mătură, ca un text scrollat înaintea examenului.
Într-o noapte cu stele puține, toba din gard s-a făcut nevăzută.
După un drum lung, pe care n-are rost sa-l mai povestim, Zbanghiu s-o întors la București și-a făcut ce învățase în lume: a înființat primul curierat rapid din oraș, cu trăsură rapidă, păzită de albanezi înarmați.
Iar dimineața, înainte de masă, mângâia toba care-l făcuse bogat. Nu-i cunoștea nimeni reputația magică, nici măcar el.
Dar într-o zi, demonii care dormiseră bine mersi până atunci, s-au trezit și imediat au făcut o criză de nervi: se aflau într-o țară străină, într-un oraș, în care toată lumea părea fericită. Totul li se părea ostil. Nici măcar limba n-o cunoșteau. Și, pregătindu-se de război, au început să lovească în tobă, ca să trimită mesaje spre frații lor.
În scurtă vreme toți bucureștenii au aflat că toba cânta singură și, cu toate că ne-am aștepta să moară de frică, au căzut în extaz, ca în fața unui miracol. Impresionați au dus toba pe sus în centrul orașului, cocoțând-o pe un butoi, ca s-o vadă lumea întreagă. Restul nu mai contează. Mica intersecție dintre Doamnei și str Ghica un timp s-a numit Piața Tobei, în timp ce pe adevăratul temerar, aventurierul Zbanghiu, l-a uitat toată lumea.
Anatolienii demonici au descoperit că butoiul era plin cu țuică și-au murit în comă alcoolică, în afară de unul, pe care îl puteți auzi noaptea plângând, între Ghica și strada Lipscani.
Cât despre tobă, ei bine, toba asta a rezistat până astăzi, trecând prin mâinile mai multor generații de lăutari.
