Pe una dintre listele de obiecte furate la anul 1760, se află și un inel, care mi-a atras atenția printr-o descriere amănunțită. Obiectul aparținuse unei femei din neamul Filipeștilor, care trimisese la vopsit „haina veche”, cu guler de vulpe, în al cărei buzunar uitase o pungă cu bijuterii și alte mărunțișuri pe care le înșiră în reclamație: cercei din sticlă venețiană, năsturei de argint, cruciulițe de aur, lănțișoare de ceas și cinci inele.
Cum boiangioaica era o persoană cunoscută prin București, Filipeasca nu-și face griji, ci trimite sluga după bijuterii, care le și recuperează îndată. Însă, din punga uitată lipsea un inel. E vorba despre o bijuterie moștenită, din aur moale, subțire, cu piatră. Nu se știe exact ce piatră, în multe privințe semănând cu jadul, dar de o culoare cum n-a mai văzut nimeni, un roșul stins, otrăvit.
Boiangioaica din Pitar Moș, zonă destul de selectă și la vremea aceea, avea oarecare prestigiu, datorat în totalitate vopsitoriei, una dintre cele mai mari din București, întinsă pe o suprafață de aproape 3000 de m - o curte cu bazine, cu pirostrii mari, uscătorie, plus un laborator, în care boiangioaica făcea vopsele. Era o artistă, foarte atentă la nuanțe, la materiale, la combinații. Iar, între culorile care o consacraseră, se afla un corai spre galben, în care fostul roșu își păstra aroganța, ceva cald, un fel de culoare a promisiunii, cu măceșe topite, amestecate în lapte și trecute prin miere.
Ea însăși purta o cealma în culoarea aceasta, un șal subțire și foarte bogat, înfășurat în jurul capului de trei ori și legat cu o fundă mică deasupra frunții, încât o cunoșteai de la mare distanță, fără s-o privește cu atenție. Știai că e ea, pentru că această culoare te tăia sub bărbie, ți se topea în florile pieptului, se înșuruba în retină.
Multă lume bună de-atunci bătea la ușa boiangioaicei pentru această culoare, aducând pânzeturi, în special borangic, pe care numai ea știa să-l vopsească, adeseori punând în valoare doar firele de bumbac strecurate cu artă în țesături de mătase. În fine, aici veneau bucureștenii pentru vopsitul fesurilor, pentru nuanțarea astrahanului sau pentru gulere în culori rare. Boiangioaica știa să vopsească orice, de la lână, care e și cel mai ușor de vopsit, până la piele de capră, dantele și mărgelușe de lemn, podoabe de păr, saricuri ori alte finețuri.
Or, culoarea pietrei de la inelul furat, era cam în ton cu preferințele boiangioaicei, așa că bănuielile cad asupra ei.
Există și-o declarație a bănuitei: era adevărat, primise haina, care era o malotea, lungă și largă, pe care se pregătea s-o țină într-un bazin de vopsea o noapte și abia a doua zi să-i dea culoarea cu-adevărat. Bineînțeles a controlat buzunarele, a dat de pungă. Totuși n-a trimis vorbă imediat. Se gândise că oricum dacă era de venit, venea cineva după ea. Își dăduse seama că erau inele și alte alea, deși nu se uitase în pungă, ci văzuse accidental, fiindcă nu era strânsă bine.
Depoziția ei are fisuri. Mai ales că și sluga venită după pungă avea bănuielile ei. Așteptase cam mult până când boiangioaica i-a înapoiat punga. Ce făcuse tot timpul ăla în casă numai ea știe. Or, boiangioaica nu voia să spună mai mult, zicea că nu-și aduce aminte.
Pe slugă n-a bănuit-o nimeni, era slugă de casă mare, prin urmare ieșea din discuție.
A existat și un funcționar domnesc care sugera o anchetă amănunțită în ideea că multă lume se perindase pe-acolo. Dar n-a găsit aliați. Opinia unanimă era că boiangioaica pusese mâna pe-acel inel.
Vopsitoria s-a închis, cu sechestru domnesc, spre marea părere de rău a multor bucureșteni, iar boiangioaica, după ce-a fost ținută o vreme la închisoarea de pe Domnească, după ce și-a cheltuit, fără eficiență, toate rezervele, a fost adusă acasă și-n fața porții, în văzul tuturor, a primit o ciomăgeala la tălpi și-apoi, târâtă de păr, a mai căpătat și niște scatoalce în fața Bisericii Colțea. Aceasta a fost tot.
Inelul nu s-a găsit, dar din vânzarea vopsitoriei, Filipeasca și-a recuperat banii pentru inel, plus ceva, ca reparații morale.
Din toată agoniseala, boiangioaicei îi rămăsese o fâșie de curte și unul dintre bazinele care făcuseră altă dată fala vopsitoriei. Desigur, continua să poarte turbanul, neobișnuit prin culoare.
Mulți ani, bucureștenii au văzut-o plantând câte ceva pe lângă bazin, ardei iuți, napi și alte legume care țineau de foame pe-atunci. Își improvizase o coșmelie, iar uneori fierbea vopseluri într-o oală, doar pentru ea, ceea ce o făcea să arată vie, cu haine colorate și pline de viață.
Într-o iarnă a fost găsită moartă, în casa ei atât de precară. Arăta ca un ghemotoc de boarfe de culoarea aramei, peste care cădea cu cruzime lumina de iarnă. Iar printre cârpe, pe mâna chircită, strălucea un inel, cu piatră roșcată.
