În linia lui brânză, viezure, strugure și a altor cuvinte din substrat, se înscrie și spân. Originea lui se pierde în vechea Europă, mai precis în greacă (spanos), dar cu răspândire și în alte limbi vechi, ca albaneza sau limbile slave. Forma albaneză spărk pare înrudită cu spârc, din română - copilandru -, făcându-ne să vedem suprapuneri de sensuri și de cuvinte care s-au amestecat în timpuri cețoase. Și ca să fie clar, asta n-am spus-o eu, ci Philippide, Originea românilor, volumul II.
În tot cazul spânul a făcut carieră, fiind singular în basme, ca tip efeminat și perfid, faimă pe care și-a câștigat-o prin faptul că neavând barbă, păstra aparențe de copil, inducându-te în eroare, făcându-te să-l crezi inocent, când de fapt el stătea tihnit la umbra feței lui de mironosiță, gata să clocească rele și murdării.
N-are păr pe față, iar într-o lume de bărboși pare căzut din cer, e o apariție posibilă, o femeie ciudată sau un bărbat improbabil, e unisex, e la graniță, între lumi.
Despre răutățile spânului există numeroase povești, toate arătându-ni-l ca pe un om foarte convingător. Te roagă să cobori într-o fântână și te-ai și dus, îți spune să tai coarnele unui animal și te supui imediat. Puterea lui de convingere e neomenească ține de vrăjitorie și de ochii pe care ți-i înfige în creier. El este Ganimede, adolescentul fermecător, căruia nici măcar Zeus nu i-a putut rezista.
Dar desigur chiar și spânul are complexe, nu este mulțumit de efeminarea sa, din care cauză visează ziua și noaptea să-i crească barba - de unde și numeroasele proverbe legate de temă.
Nici tratatele de medicină nu l-au ocolit.
Un astfel de bărbat, căruia nu-i creștea barba, trăia în București, pe la finele auritului veac al 18-lea. Numele lui era Luca, mângâiat Lucache, vânzătorul de sticleți, despre care am mai vorbit în Manuscrisul fanariot.
Faptul că era spân nu l-ar fi deranjat prea mult, dacă n-ar fi început și să chelească. În plus Lucache nu avea nici visele adevăraților spâni din poveste și nici potențialul lor fabulatoriu. Era doar un iubitor de sticleți, și-și dorea ca fiecare om să aibă în casa lui măcar o astfel de pasăre.
Odată a dat peste el un tip, care i-a vândut o carte, o copie tradusă a unui tratat de medicină, intitulat Geopoponicon, apărut la anul 1647 în Veneția, semnat de călugărul Agapios, cunoscut și ca doctorul Athanasios Lando. Trebuie să vă spun că această carte, tradusă parțial, se bucura de mare popularitate la București, lumea comandând adesea copii după ea, la prețul de 2-3 taleri.
Printre alte multe prescripții miraculoase, aici se putea citi și-o rețetă pentru creșterea părului, în special, ca remediu la chelie, dar și pentru spânul Lucache.
Iată cum suna rețeta: Mai întâi trebuie să găsești un un pantof de femeie, purtat la greu, trecut prin multe. Dacă l-ai găsit, rupe-i talpa, decupează partea dinspre călcâi și arde-o pe vatră, iar cenușa ei amestec-o cu ulei și dă-te pe chelie cu ea.
Având mare încredere în cărți, Lucache a pornit în căutarea pantofului fermecat, crezând că trebuia să convingă o femeie să-i cedeze pantofii. Iar femeile nu se lăsau convinse cu una cu două, chiar dacă participau formal la idealurile spânului vânzător de sticleți.
În plus, pentru creșterea părului nu era suficient un singur pantof.
Și-așa a ajuns Lucache să-și petreacă vremea în compania pantofilor, iar cu timpul să țină și un fel de jurnal al nenumăratelor tălpi arse în numele științei. Trecea din casă în casă, purtând o colivie cu păsări, și ieșea de acolo cu câte un papucel, dar și cu amintirile unor aventuri galante, uneori cu sufletul frânt, alteori ca un cocoș țanțoș.
Și au trecut anii. Părul nu i-a crescut, dar în urma lui au rămas eforturile de curtezan, și fericirile unor femei care l-au iubit sincer. Și chiar mai mult, un romanț al pantofilor din București: înalți, lipsiți de podoabe, purtați de picioarele slăbănoagelor, cu pampoane, buni pentru bondoace focoase, maro, pentru babe, din piele de șarpe, pentru roșcate, din catifea ori cu fețe de satin, brodat cu mărgele, potriviți pentru mutrișoarele mofturoase, papuci pentru mitocance, ghete fine pentru fete de gheață, botine pentru foste călugărițe, fugite din mânăstire, pantofi cu catarame nemțești, de purtat la vreme de văduvie, saboți pentru zarzavagioaice și mai ales iminei pentru lumea din mahalale. Iar toți acești pantofi au avut un singur vis toată viața, moștenit de la stăpânele lor, ca într-o zi friguroasă de iarnă să le intre pe ușă un spân cu sticleți.