Manda
Ne aflăm în primăvara lui 1793, pe vremea mitropolitului Filaret, cu puțin înainte ca acesta să cadă în dizgrația principelui Moruzi. În cancelaria Mitropoliei intră un tip, pe nume Arghir, care-i cere lui Filaret să-l dezlege din căsătoria în care se vedea înlănțuit de mulți ani. Arghir pare un om hotărât, genul căruia nu trebuie să-i ceri multe lămuriri. Totuși, un motiv trebuia enunțat și scris în hârțoage pentru posteritate. Iar acesta era unul fără ascunzișuri semantice: Arghir mărturisește că n-o mai suportă pe nevastă-sa, Manda.
Nu e vorba despre vreun amantlâc. Omul nu vrea altă femeie. Pur și simplu se teme că dacă mai stă sub același acoperiș cu Manda, va fi vărsare de sânge. De fapt, e mai mult de atât: nu vrea să fie însurat, nu mai acceptă să fie bărbat cu nevastă.
Fiecare zi decurge la fel pentru el. Se trezește și dă cu ochii de Manda. Un fum roșu se așează lin printre lucruri, o otravă care se furișează parșiv, pe lângă divan, pe sub cearșafuri, peste polițele cu lucrușoare, învăluie șerpește clondirele așezate pe raft, iese pe sub ușă, răbufnind în bucătărie, încât totul, de la bucătura de pâine și până la smântâna din oală, absolut totul devine roșu, cu un gust amărui, ca floarea de zarzăr.
Iar în diminețile lui, toate roșii, Arghir se ridică din pat, și-i spune Mandei, cuvânt cu cuvânt, toate amărelile pe care vocabularul lui le-a adunat într-o viață. Ea e cârtița, e năpârca, e murdăria de pe cămașă, e bucățica de carne intrată în putrefacție, e fâșia din spatele casei, unde se urinează noapte de noapte. Manda e pecinginea așezat peste fețele zilei, este furunculul ieșit în obraz.
Dar chiar după ce spune toate cuvintele - despre care se zice că pot schimba lumea -, Manda e tot acolo, în fața lui. Pune mâna pe bici și o altoiește, ceea ce produce o mică victorie: Manda aleargă, se ascunde sub masă și e nevoit să apuce vătraiul, ca s-o scoată de-acolo. În sfârșit o împinge spre ușă, aruncă în ea cu ce nimerește, și, ajutându-se de baston, de pumn și picioare, în sfârșit o scoate în curte.
Mahalaua se strânge la gard, iar lui Arghir îi trebuie aproape un ceas s-o scoată pe poartă.
Însă nu apucă să-și bea cafeaua, că Manda, aceeași, plină de sânge, cu buza ruptă, reintră pe ușă.
Zile curg una după alta, iar Arghir duce o luptă acerbă. A încercat toate armele albe, de la bici la cuțit și chiar la satâr, dar Manda nu vrea să plece, nu se urnește din casă.
Arghir a depus o plângere la Mitropolie, iar Filaret, după ce-a cercetat situația, i-a declarat divorțați.
Însă Manda i-a trimis o scrisoare chiar lui Moruzi, susținând că n-are bărbat de lăsat: odată legați prin jurăminte creștine, era clar că numai moartea îi mai putea despărți. Ca de obicei, Moruzi e impresionant de argumentele ei creștine și dă ordin ca Manda să se întoarcă acasă.
Lui Arghir nu-i rămâne decât să-și scrie romanul. Ca și cum scrierea poveștii lui triste ar putea să intereseze pe cineva! Mă rog, el zice că nu scrie din vanitate, ci pentru că își dorește din tot sufletul ca astfel faptele, pe care urmează a le comite, să fie frumușel puse în cârca lui vodă, care-l obligă s-o suporte pe Manda. E o scriere de punere în temă, care va ajuta la înțelegerea adevărului, e un roman care cere solidaritate din parte semenilor, măcar a bărbaților, dar mai mult decât toate astea, e o operă de incriminare a adevăratului vinovat.
Prin urmare, el scrie negru pe alb, că are de gând s-o strângă pe Manda de gât cu mâinile goale, până când o va vedea scoțând limba, învinețindu-se și apoi dându-și sufletul - acel abur rușu cuibărit în sângele ei. Imediat după acea se va spânzura în cerdac, în așa fel încât toată lumea să-l vadă și să înțeleagă de ce e în stare un bărbat care nu mai vrea să fie însurat.
Cu această mărturisire detaliată, v-am spus - un fel de roman, cum tot omul scrie în ziua de azi-, descriind cu acuratețe toate fazele, obiectele și micile amănunte, s-a înființat în biroul lui Filaret, lăsându-l fără cuvinte.
În ziua de azi ar fi fost o intenție criminală, un document care l-ar fi băgat la răcoare. Dar atunci, în anul 1793, Filaret a trimis o epistolă la Palat, rezumând în câteva fraze intențiile unui bărbat hotărât, iar vodă, care până atunci îi dăduse dreptate Mandei, i-a făcut și el vânt, scoțând-o din rolul ei principal.
Ceea ce mi se pare ciudat e că nu mult după asta s-a produs ruptura între Moruzi și Filaret, acesta din urmă petrecându-și ultima parte de viață într-o mânăstire, unde credeți-mă era frig și pustiu, iar singura mângâiere a ex-mitropolitului exilat a fost amintirea unui fum roșu.
