CUVINTELE
Girica maglisitul
De astăzi încep să vorbesc despre cuvinte, despre istoriile ascunse în împletitura de sensuri pe care le adună de-a lungul istoriei. Denumirile de acțiuni și de lucruri, numele oamenilor, ale locurilor, ale apelor și-ale numeroaselor dispoziții pe care le ia vremea, anotimpul și sentimentelor mi se par demne de cercetat - mixtura lor lexicală merită scotocită. Din ea putem scoate la suprafață fragmente importante sau periferice ale marii istorii.
De azi în colo, voi alterna poveștile din hârțoage cu cele ascunse în fibra cuvintelor. Și-am să încep astăzi cu maglisitor, un cuvânt pe care l-am găsit la Ștefan Lemny, în minunata sa carte despre secolul 18 - Sensibilitate și istorie.… Bineînțeles îl știam, dar nu în forma asta, nu în poziția în care l-a pus el. În grecește, maghevo, strecurat în latină ca amaggire, a făcut pui în toate dialectele limbii române. Dar despre asta am vorbit în Manuscrisul fanariot, unde un capitol întreg îl leagă de mentalul primar românesc.
Maglisitor înseamnă amăgitor. Dar nu vreau să-l confundați cu un mincinos oarecare, ori cu un escroc, doamne ferește! Maglisitorul e pe jumătate magician, cuvântul având aceeași rădăcină cu magie, cu amăgire … Or, amăgirea este un fel de vrajă, o înșelătorie subțire, făcută din fantezii, dintr-o imaginație fără margini. Ca a lui Girică.
Povestea lui e consemnată în două rânduri într-un document din care aflăm că în ziua de toamna a anului 1782, acest bărbat de nici 19 ani, a plecat la târg, străbătând tot orașul, din Gorgani până la Obor. Voia să vândă două perechi de papuci, la care lucrase niște zile și nopți. Erau papuci de oraș, cu talpă de bou și fețe subțiri din piele de capră, peste care cususe mărgele și năsturei, floricele din fir de mătase, iar peste toate, stropise cu ceai de tei, transformându-i în conduri domnești, nici galbeni nici închiși la culoare, numai buni de luat pe la botezuri și nunți. Erau papuci femeiești, se înțelege.
În mod normal făceau 3-4 bănuți, însă Girică avea nevoie de mai mult, plus că munca, fiind a lui, i părea neprețuită și până la urmă, dacă ar fi fost, niciun preț nu era prea bun pentru el: i-ar fi păstrat, i-ar fi ținut în cufărul cu obiecte de preț. Dar avea nevoie de bani. Și cum se gândea la aceste viitoare și improbabile venituri - hop, vine cineva și-ncepe să-ntoarcă papucii pe dos, să întrebe chestii zărghite - că dacă te prinde ploaia, ce se întâmplă? Nu cumva papucii ăștia se transformă în cârpe? Că păcat de muncă! Și-apoi, unde te poți duce cu ei?
Enervat, Girică, săracul, a răspuns fără gânduri: te duci în ziua de ieri! Ei da, s-a îndoit cumpărătorul, păi ce, sunt vrăjiți? Nu cumva umbli cu magliseli?
Și uite așa a început să se-adune lumea, să arunce cu păreri și să intre-n dispute, încât în mai puțin de o oră tot târgul știa că există niște papuci care te pot plimba în trecut. Rețineți: bietul Girică nu spusese decât o vorbă, așa cum zici când te pune unul la zid, iar vorba aia se gogonase, nu pentru că Girică ar fi avut cine știe ce forțe retorice, ci pentru că, în general, omul e bolnav după vise, vrea minuni, deși țipă că se îndoiește de ele, e stăpânit de demonul fanteziei și vrea neapărat să aibă loc un miracol.
Girică a fost bruftuluit de mulțime, scuipat, beștelit. Nu și-a vândut papucii în acea zi. Dar cu toate că nu spusese nimic ca să se apere, cu toate că nu insistase pe latura magică a papucilor săi, lumea, omenirea aia din târg, a rămas pentru totdeauna legată de papucii lui cu mărgele, iar el a fost numit, zic eu pe nedrept, Maglisitul. Și nu doar el, ci și copiii lui, apoi tot neamul lăsat în urmă, iar pe măsură ce trecea timpul, cuvântul acesta firav, venetic și plin de cârpeli a slăbit pierzându-și din importanță. Un strănepot de-a lui Girică a fost pentru un timp Măglisea, dar copiii lui s-au topit printre lăcustele vremii, iar astăzi nu mai e nicio urmă din amăgitorul vânzător de mistere. A pierit, mai are un pic și iese din orice dicționar. La revedere, maglisitule, te vom păstra în muzeul cuvintelor noastre și-atât.
„Amăgirea ține de vorbe. Un om poate fi înșelat la socoteli, la număratul banilor, printr-o marfă care pare de calitate. În schimb, este amăgit prin promisiuni. Amăgirea este o vrajă, o narcoză de scurtă durată, o orbire de somnambul, un sărut care doare. Amăgitorul învârte o baghetă de alun. El nu e un escroc sau un mincinos, ci un exaltat capabil să atragă pe oricine în visele lui. Amăgirea e timpul amiezii, iar Bucureștiul, acum înțelegea, era cel mai perfid loc din lume, în care trăia Maiorca și în care el, un biet amăvipsit din Săruna, își căpătase un nume.” (Manuscrisul fanariot)
