Zilele trecute m-am întâlnit cu Carmen Corbu, prin grădinile bucureștene. Avea un mic penar din care a scos o pană, genul de stilouri sofisticate, care funcționează cu cerneluri de vechi cancelarii. Și fără să se uite la mine, a scris direct pe fața de masă, oh, da, un damasc, apretat, „cum e lumea din jur pentru Doina Ruști?” Nu-mi venea să cred că mă întreabă pe mine, mai ales că mai era lume la masa noastră. Și cum în zare tremura lacul și se fandoseau ultimele frunzulițe de carpen, am scos și eu pixul, unul ieftin, cumpărat din Carrefour, și-am scris ce-mi trecea prin minte atunci:
Când mă întorc la fanarioți și la lumea trecută o fac pentru că în neînsemnata mea viață cotidiană ajung terminațiile unor fapte atât de viguroase, încât îmi dau seama că au schimbat în jurul lor totul, iar reverberația lor a hrănit emoții intrate într-un imaginar decisiv. Recent am citit câteva rânduri într-un chestionar folcloric de pe vremuri. Cineva, un învățător dintr-un sat dâmbovițean, îi scria lui Hașdeu rezumatul unei povești auzită de el. Era vorba despre trei spâni …
Dintre întrebările pe care mi le-a pus, cel mai mult mi-a plăcut asta:
Dacă lumea, ca și arta, e în ochii privitorului, cum e lumea din jur pentru Doina Ruști? Câte orașe sunt în orașul București? Și câte Românii sunt în România?
Lumea oricărui scriitor e infinită, dar desigur, în labirintul ei există repere, descoperiri și desigur… glumețul Minotaur. Am avut mereu interes față de epicul potent, capabil să creeze un univers. Sunt interesată de povestea care transformă întâmplarea. Vreau să spun că literatura începe dincolo de relatarea unor fapte, fie ele chiar năucitoare. Când mă întorc la fanarioți și la lumea trecută o fac pentru că în neînsemnata mea viață cotidiană ajung terminațiile unor fapte atât de viguroase, încât îmi dau seama că au schimbat în jurul lor totul, iar reverberația lor a hrănit emoții intrate într-un imaginar decisiv. Recent am citit câteva rânduri într-un chestionar folcloric de pe vremuri. Cineva, un învățător dintr-un sat dâmbovițean, îi scria lui Hașdeu rezumatul unei povești auzită de el. Era vorba despre trei spâni care păcălesc un om. Dar dincolo de diegesis, creștea abulic umbra celor trei – hibrizi, subțirei și perfizi, pe alocuri dizolvați în căldurile verii. Iar de aici, din aburii unei întâmplări posibile, începe pentru mine adevărata poveste, aud roata trăsurii și văd drumul care urcă spre București – spre orice epocă a lui. Nu întâmplarea în sine contează, ci umbra pe care o lasă cele trei siluete, existențe absurde, presărate pe drumul oricărui om. De la spâni încolo începe lumea adevărată, în care, de exemplu, cuvintele pierdute pe străzile Bucureștiului sunt mai puternice decât faptele. Zona Colțea, invizibila Piață Lipscani, Gorganul, Dudul lui Brâncoveanu sau Biserica Rusă nu mai fac parte dintr-o geografie concretă, sunt reperele unei lumi subiective, prin urmare, timpul nu mai contează. Mă plimb adeseori pe la Universitate și fără să vreau simt în nări mirosul indrușaimului dintr-o grădină, care se afla cam pe unde e statuia lui Mihai Viteazul, grădină făcută de un profesor de la Sf. Sava, ca experiment didactic. Eu cred că nu e om care să nu aibă un semn când trece pe-acolo, un parfum suav de la florile altei lumi. Iar credința aceasta se află la temelia literaturii mele.
Restul este
