Zilele trecute m-am întâlnit cu Carmen Corbu, prin grădinile bucureștene. Avea un mic penar din care a scos o pană, genul de stilouri sofisticate, care funcționează cu cerneluri de vechi cancelarii. Și fără să se uite la mine, a scris direct pe fața de masă, oh, da, un damasc, apretat, „cum e lumea din jur pentru Doina Ruști?” Nu-mi venea să cred că mă întreabă pe mine, mai ales că mai era lume la masa noastră. Și cum în zare tremura lacul și se fandoseau ultimele frunzulițe de carpen, am scos și eu pixul, unul ieftin, cumpărat din Carrefour, și-am scris ce-mi trecea prin minte atunci:
Când mă întorc la fanarioți și la lumea trecută o fac pentru că în neînsemnata mea viață cotidiană ajung terminațiile unor fapte atât de viguroase, încât îmi dau seama că au schimbat în jurul lor totul, iar reverberația lor a hrănit emoții intrate într-un imaginar decisiv. Recent am citit câteva rânduri într-un chestionar folcloric de pe vremuri. Cineva, un învățător dintr-un sat dâmbovițean, îi scria lui Hașdeu rezumatul unei povești auzită de el. Era vorba despre trei spâni … în Cultura, mai mult
