Mulți oameni rămân consemnați prin istorii, fără să fi făcut ceva special. Sunt amestecați într-un mic scandal, apar ca martori, sunt pomeniți parantetic. Nu contează cum, ei rămân în istorie prin varii conjuncturi, ca și cum lumea n-ar putea să înainteze fără numele lor. Acesta e și cazul lui Dobrin, o slugă din Ploiești, tip cu gura mare și cu opinii ferme care de multe ori se impuneau, fiind preluate de alte slugi, respectiv putem spune că acest Dobrin, vorbea elocvent, răsturnând uneori mersul lucrurilor, incitând alteori la revoltă, pe scurt - era influencer. Este anul 1794, sfârșit de noiembrie. Nu știm exact ce slugărea Dobrin, dar lucra la isprăvnicie, probabil îngrijea de mâncare, de cumpărături, alerga prin oraș cu diverse mesaje, în tot cazul colinda suficient, încât să aibă de-a face cu multă lume. Nu mai era tânăr - avea un fiu destul de mare, împopoțonat rău.
Fiul lui Dobrin purta fes verde și cercei de argint, umbla înfășurat într-un raglan de postav, căptușit cu mătăsică și împodobit pe la guler cu blăniță de miel. Rareori slugile își puteau permite o haină lungă, o malotea ca acesta și încă una căptușită, ca să nu mai spunem că fiii de slugi purtau ce rămânea de la tații lor, uneori de la bunici sau de la alte rude mai înstărite. Hainele erau scumpe, iar acest fiu de slugă făcuse eforturi să se înțolească bine, în mare parte datorită prietenilor - croitori ori cupeți, lume care îi sărise în ajutor pentru a-și construi o imagine. Iar între mulții lui prieteni se afla un călugăr, de fapt un artist, recunoscut prin târgul Poloieștilor pentru picturile sale, portrete în special, făcute la comandă, după dorința oricui. Nu doar că picta, dar avea grijă să înfrumusețeze portretul, ceea ce-mi aduce aminte de Pantelimon (din Homeric), adăugând detalii vestimentare, îndreptând sprâncenele ori conturând ochii cu atâta artă, încât oricine se simțea motivat să aibă în casă un mic portret.
Cele mai multe erau cât o ilustrată, ba chiar mai mici, de făcut cadou. Așa cum astăzi oamenii își trimit fotografii pe rețele, exact așa pe-atunci trimiteau pe la prieteni un mic portret făcut de călugăr.
Prietenia dintre el și fiul slugii Dobrin s-a stins brusc, la un moment dat, fără explicații din partea celui dintâi, fără consolare pentru călugăr, care s-a simțit dator să insiste, să ceară lămuriri și chiar o întâlnire - toate acestea fiindu-i refuzate de acest fiu al lui Dobrin, fără nume!
Nu știm exact ce vârstă avea fiul, dar știm că nu avea un statut social. Își ajuta tatăl, dar nu muncea propriu-zis. Abia ieșit din adolescență se învârtea prin oraș fără treabă în căutarea acelor câini care-ar fi avut nevoie de frunze tăiate.
Călugărul a suferit mult din cauza indolenței acestui fiu, pe care ajunsese să-l viseze și ziua și noaptea. Iar într-o zi i-a bătut în poartă, dând piept în piept cu Dobrin, care l-a tratat și mai prost decât fiul, batjocorindu-l cu niște vorbe de neuitat.
Tocmai de aceea, când ispravnicul i-a comandat un portret, călugărul a cerut drept plată ca fiul lui Dobrin, cu nasul lui ridicat către cer, să primească niște toiege la tălpi. Iar lista de plângeri a pictorului-călugăr nu s-a oprit doar la nas. Îi spusese, făcuse, îi datora bani etc.
Ispravnicul, adică mai marele polițienesc al orașului, era Constantin, din vestitul neam al Cantacuzinilor, și-avea titlul de serdar - adică era cineva. Întâlnirea lui cu pictorul de portrete a fost electrică. Au stat o noapte de vorbă, au băut vin de la Valea Călugărească. Dorințele pictorului, pe care deja îl considera cea mai cultivată persoană, i s-au părut ușor de îndeplinit.
Cu mare tam-tam, chiar a doua zi, a poruncit ca fiul slugii Dobrin să fie săltat și adus în piața centrală, unde niște zdrahoni de la isprăvnicie i-au aplicat 500 de toiege la tălpi.
Acum trebuie spus că pedeapsa era exagerată chiar și pentru un slugoi arogant. Ar fi fost rezonabil să-i dea acolo 50, maxim 100 - nu mai mult. Zelul ispravnicului s-a datorat faptului că voia să-l impresioneze pe pictor, în fine, am spune astăzi c-a vrut să facă ceva special, un gest care să rămână pentru totdeauna în sufletul ofensat al artistului de portrete.
Fără să se poată opune, fiul a primit 500 de toiege, numărate exact, fiind, după această operație, scos cu totul din circuit. Tălpile i s-au transformat în buturugi încă de pe la toiagul 100, iar șalele a devenit o grămadă de spini. Până și nasul îi căzuse ca o scufie de noapte.
Plin de furie, Dobrin i-a cerut socoteală ispravnicului, a umblat bezmetic prin tot orașul. Nu era ploieștean care să nu fi aflat de pedeapsa nedreaptă. Iar ca o încununare a protestelor lui, Dobrin a scris la Palat, direct la principe.
Alecu Moruzi a citit cu atenție și-a luat câteva măsuri care aveau să aducă numele lui Dobrin în istorie. În primul rând că și lui pedeapsa i se părea cam exagerată, așa că l-a amendat pe serdar cu 100 de taleri. În același timp și călugărul i se părea intrigant, cu o purtare nedemnă pentru haina sa de călugăr, așa că l-a mutat la Târgșor, o mânăstire pe-atunci aflată deja la finele existenței. Dar cum Moruzi avea obsesii justițiare, i s-a părut că și reclamantul și-o căutase cu lumânarea, făcând scandal și dând cu gura cam mult, prin urmare a poruncit să fie scos din slujbă și lăsat să se descurce cum poate, și mai ales să fie trecut printre plătitorii de taxe, de care, ca slujbaș domnesc fusese scutit până atunci.
Așa a rămas Dobrin în istorie înscris în actele cancelariei, păstrat în arhive, adus cu un deget în Istoria lui V. A. Urechia, iar până la urmă aici, în blogul din Adevărul, de unde cu siguranță o să-l mai ia cineva, căci Dobrin face parte dintre acei mărunți nemuritori ai românilor.
