Virusul ucigaș și femeia seducătoare
În timpuri vechi, când era o epidemie, de exemplu, la vremuri de holeră, românii aveau o rețetă infailibilă: zdrobeau usturoi și-l stropeau cu oțet, iar cu pasta asta se mozoleau bine pe tot corpul. Ca să aibă efect, întotdeauna spuneau în șoaptă câteva vorbe simbolice, iar la gât se purtau coliere făcute din căței de usturoi. Din descântecele împotriva boleșnițelor nu lipseau niciodată cele “două fete despletite/cu paharele împlute”, înrădăcinate în mintea mea, încât le visez la orice gripă. Cine erau - n-am aflat niciodată, dar adeseori sunt invocate ca un fel de călăi ai tuturor bolilor. Precis erau vrăjitoare.
Și, bineînțeles, se afuma totul în jur, cu afumătorile pe care le-am descris în Manuscrisul fanariot, folosite în mod curent, pentru a ține spiritele departe. Moda fumurilor parfumate vine tot de la o femeie, despre care trebuie neapărat să vă povestesc.
Aceasta e personajul principal al unui mit, pe care cojocarul Leon i l-a împărtășit lui Sim. Fl. Marian, cândva, la sfârșitul secolului al 19-lea. Mai precis, i l-a dictat. Vi-l imaginați? Trăgea acul prin pielea tăbăcită, vorbind rar, ca Marian să-și poată nota. Pe-atunci scria Botanica poporană.
Și iată povestea: trăia odată o femeie răpitor de frumoasă, căreia îi plăceau două lucruri: să colinde lumea și să iubească bărbații. Călătorea în atelaje luxoase, însoțită de mulți servitori, iar din când în când făcea un popas. Pe unde trecea, lăsa în urmă bărbați fericiți, care-o visau noaptea și-i duceau dorul pe timpul zilei. Iar cei mai mulți cu atât rămâneau, pentru că femeia aceasta nu alegea pe orice. Poate că arăta ca femeia pictată de Carol Popp de Szathmári, postată de mine mai sus. Poate că era mai frumoasă. În tot cazul, era vrăjitoare.
În timp ce bărbații îi respectau preferințele, femeile nu puteau s-o înghită. Nu faptele ei erau de nesuportat, cât stima pe care și-o câștigase în rândul bărbaților. Tot mai multe erau ofensate de succesele acestei călătoare frumoase, încât, în mare secret, au organizat o armată, care a și pornit pe urmele curtezanei.
Cum e lesne de înțeles, au prins-o și-au omorât-o fără regrete, într-un mod crud și nedemn.
Totuși, n-ar fi vrut ca fapta lor să fie descoperită, mai ales de către bărbați, care ar fi răzbunat-o probabil.
Ca să fie sigure că nimeni nu va afla de moartea seducătoarei, au dus cadavrul peste Dunăre, îngropându-l într-un loc izolat. Aici trebuie să vă spun că toate relele erau aruncate acolo. Mi-aduc aminte că pe la 1750, niște șarlatani au fost prinși vânzând elixire prin București, iar drept pedeapsă au fost aruncați peste Dunăre. Tot așa baba verde (dacă vă mai aduceți aminte de ea) a fost condamnată la exil peste Dunăre, crezându-se c-o să moară de foame. Prin urmare, era normal ca și moarta din povestea noastră să fie dusă acolo.
Dar cum știți, toate faptele au consecințe. Din fosta vrăjitoare a răsărit o plantă deosebit de frumoasă, cu frunze mari și flori parfumate. Și cu toate că locul era pustiu și bântuit de fantome, la un moment dat un valah, pe care îl mâncau tălpile, a ajuns până acolo și a dat cu ochii de floarea înaltă. Sedus de frumusețea acelei plante și de frunzele moi, a luat-o acasă. Iar de aici a-nceput nebunia.
În mod straniu, orice bărbat care dădea cu ochii de ea, simțea nevoia să rupă o frunză și s-o poarte în buzunar. Unii au pus-o sub cap, iar alții au început s-o mestece. Un postelnic cu ifose a strecurat-o în afumătorile de la porțile caselor. Iar de-aici până la fumat a mai fost doar un pas.
Ciudat este că femeilor nu le plăcea aproape de loc acea plantă. Pe vremea aia. Pentru că astăzi altfel stau lucrurile, iar planta frumoasă, urmașa celei mai seducătoare femei, se numește tutun.
În Adevărul
