– În romanul acesta am adunat experiența mea pandemică – este un roman plasat în zona invizibilă a legăturilor omenești. Stând în casă, timpul s-a dilatat, iar în scurtele mele ieșiri, am realizat că orașul e infinit. Într-o zi, după prima parte de lockdown, am trecut cu mașina pe Rosetti, pe lângă grădina de la Lido (cred că Buongiorno se numea). Era ceva mișcare, iar din vârfurile copacilor cădeau niște amintiri mici, foarte stimulative, tonice, aș putea spune. Prin urmare, a doua zi mi-am sunat o prietenă să mergem acolo. Dar când am ajuns, porțile erau închise, grădina era pustie, iar așa, fără mese și scaune, arăta ca o curte prin care nu mai trecuse nimeni de sute de ani. Nici pe stradă nu era țipenie, iar pe Magheru, abia dacă am văzut câteva mașini. Era post-apocaliptic, mă simțeam singură. Și cum stăteam lângă gard și priveam prin spațiul îngust dintre două bucăți de tablă vopsită, printre copacii din curte, dincolo de ei, am observat că se deschidea altă lume. Fâlfâiau pulpane catifelate, alunecau printre ramuri eșarfe spumoase. Iar în zilele următoare am constatat că prin tot Bucureștiul există porți, fante subtile către cealaltă parte, către lumea imaginației, iar în zona asta ascunsă se nasc misterele, faptele aureolate, eroii și bolile. Odată scăpate toate acestea, ajunse în realitatea noastră istorică, se amestecă aleatoriu, creează metafore. Istoria însăși, privită în mic, e o complicată parabolă, făcută din fapte pe care o mână misterioasă le-a amestecat după criterii simbolice, criptice. Prin urmare, povestea din romanul meu este a unor paturi misterice (se știe că îmi plac titlurile cinstite). more
