Plimbându-mă prin București, dau adeseori peste locuri vechi, străzi, ziduri, rămășițe de grădini, care-au apucat alte timpuri, încât nici nu e nevoie să mai răsfoiesc documente istorice pentru a mă conecta la viețile care-au fost. Și nu doar mie mi se întâmplă lucrul acesta, ci întregului clan al visătorilor, care în ultima vreme e mai numeros decât clanul politrucilor, de exemplu. Întrebările vin de la pietrele rămase în urmă și se lungesc artistic până în arhive.
Pe lângă magazinul Unirea, pe firul Dâmboviței în jos, tăia pe vremuri o tipă cu gură mare, vecina unui vel stolnic, o văduvă pe nume Ioana, cărei desigur, nu mai trebuie să vă spun că i se zicea Ioncica, așa cum li se spunea tuturor Ioanelor capabile să ridice mahalaua în picioare. Numele ei a rămas într-un document consemnat la 28 aprilie 1794, publicat mai târziu de V. A Urechia, în vol al VI-lea din Istorie.
Ionicica se plânge că vecinul ei, marele stolnic, și-a extins curtea, păpând din ulița publică, care a-nceput astfel să se mute în curtea ei. Și ca să înțelegem trebuie să vedem ulița: largă, de vreo trei metri, cum erau pe-atunci standardele (adică un stânjen-jumate), cobora prin mijlocul mahalalei Popescu, până la Dâmbovița, fiind una dintre cele mai populate din acel areal. Mahalagiii, echipați cu găleți, împingând la sacale, târând după ei hârdaie pe roți ori cobilițe cu polovece, băteau zilnic drumul acesta, ca să-aducă apă pentru spălat, pentru animale, pentru udatul grădinilor, încât, dacă o dronă ar fi trecut pe deasupra acestei ulție, ar fi putut să filmeze o mișcare pitorească de oameni, fuste pestrițe, șorțuri albastre, fesuri roșii, măgari înhămați la sacale, gâște mânate cu un băț ori rațe întorcându-se supărate din aglomerația infernală a acelei zone, în care Dâmbovița făcea bălți, aducea mâluri și mai suporta și mizeriile purtate de Bucureștioara, care se vărsa nu departe, aducând toată istoria meselor de măcelari și a pescăriilor de prin spatele actualului Teatru Național.
Prin urmare, ulița era foarte umblată, iar Ioncica avea de partea ei mahalaua, plus doi copii mari, pe Cristache și pe Păuna, care moșteniseră gura bogată a mamei lor. Ulița se întindea între casa stolnicului, înconjurată de un gard înalt, aproape nou, și casa Ionicicăi, fără gard, din care motiv gălețile îi treceau pe sub ferestre, transformându-i viața într-un coșmar.
Stolnicul e inițial enervat, dar cum o cunoștea bine, anterior acestui scandal, întocmise un documente imbatabil: o carte de blestem, citită în mai multe biserici și întărită de mâna și de glasul mitropolitului.
Cărțile astea de blestem erau atât de numeroase, încât ocupă și astăzi bună parte din arhivele care s-au păstrat. Când un om nu avea argumente, scria o carte de blestem și aștepta să treacă cele 40 de zile, cât textul era citit prin biserici. Cele mai multe sună cam la fel: „să-i crape ochii și să-i moară familia dacă minte”. Iar în cele mai multe cazuri, în vreo lună cel mult, Dumnezeu dădea un semn, răspundea cumva la scrisoare.
În vremuri mai vechi, pe când Ionicica era mai tânără, s-au făcut măsurătorile cuvenite, iar stolnicul a chemat niște preoți ca să scrie o astfel de carte de blestem, prin care vecina își lua angajamentul să respecte măsurătorile. Sub jurământul vecinilor, ulița s-a păstrat multă vreme, până într-o zi a anului 1794, când stolnicul și-a făcut gard nou, iar Ionicica a deschis din nou gura. Scandalul s-a întins pe câteva luni, iar pentru ca lucrurile să fie restabilite, a fost scoasă de la păstrare cartea de blestem, în care erau însemnate hotarele. Iar între semnele acestui drum, păstrat cu blestem, se afla un roșcov sălbatic, un copac falnic, care cânta. Vara, mai ales dimineața, când adia un vânt blând, roșcovele, rămase de anul trecut, susurau din cauza mișcărilor fine ale semințelor, iar pe la prânz, când totul părea înghețat, se auzea doar oftatul câte unei păstăi.
Nu mai contează cum s-a sfârșit tot scandalul, pot doar să vă spun că Ionicica a fost obligată să-și facă gard, lucru fără importanță pentru povestea noastră. Căci în ceea ce mă privește, vechiul roșcov, care ținea hotarul unui drum frecventat, mi se pare mai important decât Ionicica sau decât stolnicul. Un copac vede multe la viața lui, iar dacă are noroc mai și povestește, cum făcea roșcovul ăsta, care ducea tot felul de zvonuri din mahalaua Popescului, unde era el, până în Lipscani, unde știți că se afla la vremea aia marele tecar, despre care am scris în Mâța Vinerii, de exemplu.
Bătând străzile pe la Unirii, am aflat și eu niște povești, m-am întâlnit cu niște roșcovi sălbatici și nu mă îndoiesc că oricine trece pe-acolo are șanse să le asculte. Mai ales, de-a lungul Dâmboviței, mai sus de Biblioteca Națională. De-acolo în sus nu mai vorbim despre o hartă normală, ci despre un peisaj născut din visele roșcovului, în care Ionicica și ulița blestemată nu sunt decât puncte firave, pe care le văd numai visătorii, iar între ei Bogdan Calciu, care a desenat harta postată mai sus.
