O surpriză frumoasă de la Mozaicul, un dosar de scriitor, coordonat de Maria Dinu și semnat de Roxana Ilie, Aurora Speranța, Marian Victor Buciu, Ramona Bădescu.
Pe la începutul anilor 2000, Mozaicul era o revistă prietenoasă, cu aceiași oameni cool ca și azi. Aici am trimis primul text de proză scurtă, nu mult după apariția romanului meu de debut (Omulețul roșu), o povestire despre un poștaș care citea scrisorile… Astăzi o astfel de acțiune pare improbabilă, iar poștașul un personaj insolit. Pe vrea aia însă, mai funcționa lumea veche și eram bântuiți de un imaginar care a luat între timp alte culori.
Iată începutul:
1. Îl știam și mai-nainte, dar ne-am împrietenit abia după ce m-am dus la școală. Ieșeam pe la prânz, cu ghiozdanul lipit de spate, treceam drumul și făceam popas la poștă. Unchiul Alex mă aștepta pe treptele oficiului, îmbrăcat cu haina lui albastră, cu mâinile în buzunarele pantalonilor, cu bretonul căzut pe un ochi. Și tot pe la ora aia venea și mașina de poștă – o dubiță albastră, care scuipa în fiecare zi cam același lucruri: un teanc mare de ziare, în special Scânteia, unul-două colete și un pachet mic de scrisori. 10-20 de scrisori, nu mai multe.
Apoi începea partea parfumată a existenței noastre.
Unchiul Alex sorta corespondența, adică ne închideam în încăperea mică a poștei, care avea geamurile date cu vopsea gri, scoteam crăticioara cu apă, aruncam în ea fierbătorul și o lăsam să se încălzească bine, și-abia dup-aceea puneam deasupra grătarul și peste el plicurile proaspăt primite. Era ca un ritual pe care îl făceam cu sufletul la gură, așteptând ca hârtia să se dezlipească și să citim scrisorile.
Pe la începuturile aventurii noastre eu nu citeam. Îl priveam pe unchiul Alex și trăiam odată cu el emoția care i se așeza pe față, în special pe ochii înlăcrimați, pe buzele mângâiate când cu dinții, când cu limba. Bineînțeles nu mă ignora, nu era un cititor înrăit, ci unul dornic să împărtășească ceea ce citește.
