Tot într-un proces de pe vremuri am citit despre o răpire care m-a urmărit multă vreme. O femeie este luată din fața unei prăvălii și aruncată într-o trăsură, dusă într-o mahala dosnică și pusă în lanțuri. Metoda de sechestrare era frecventă, mai apare prin câteva documente: pus în fiare, pus în lanțuri, legat - la vedere, în curtea casei. Tot așa, cei care urmau să fie judecați erau ferecați în lanțuri groase, asigurate cu lacăte și greutăți de fier, corespunzătoare, și nu o zi-două, ci până la proces, uneori săptămâni sau luni. Tot așa, înlănțuit a ajuns la București doctorului Pisani, pe care principele Constantin Racoviță îl ținuse într-un cuptor, timp de un an, considerându-l vinovat de moartea soției sale. Când a schimbat scaunul Moldovei cu cel valah, l-a luat și pe doctor cu el, pus în lanțuri. Cam aceasta era condiția prinșilor, înrobiților prin rapt. Dar despre femeia răpită nu se spun foarte multe lucruri, în afară de faptul că era măritată cu un bijutier bogat, cândva, pe la finele secolului al 18-lea.
După cum este și normal, am început să văd orașul, roțile spărgându-se pe drumul spre Căldărușani, nenorocirile femeii. Dar dincolo de toate, mai era ceva, un spirit plăpând, o nebunie poate, iar nebuniile nu încep din nimic, ci vin odată cu acțiunile, mai ales cu cele turbulente, contagioase. O pasiune nebună, o iubire electrică poate să infesteze orașul, ținutul, continentele, unul după altul. Și-așa mi-a încolțit în minte iubirea dintre Leun și Maiorca. Poate că dacă nu citeam despre femeia răpită, n-aș fi scris Manuscrisul fanariot. Mă credeți sau nu, la fiecare cuvânt o vedeam pe nevasta bijutierului, legată cu lanțuri:
Nu rămăsese nimeni neatins de gurile mici care ciripeau prin oraș. Popa Mitu umbla năuc de la Biserica Scaune până la Sărăria Domnească, în timp ce trăsura lui Doicescu fu văzută noapte de noapte în poarta Bănesei. Lumea înnebunise. La Raic se făcuseră liste de așteptare, iar în Dealul Mitropoliei în fiecare zi se judecau doar procese de divorț și despărțiri scandaloase, iubiri nepermise și chiar o răpire care zguduise orașul. Un dichiu de la Mânăstirea Căldărușani căzu secerat de iubire. Femeia pentru care și-ar fi luat lumea-n cap era Marica Alba, nevasta unui zlătar, foarte căutat pentru brățările muzicale. Tulburat de dorințe și pârjolit de chemări, dichiul se aruncase pe capra trăsurii în care Alba venea de la cumpărături, azvârlindu-l pe vizitiu în stradă, unde fusese găsit mai mult mort. Șase zile, numărate de tot orașul, nu se știu ce se întâmplase. Abia când o rufăreasă din casa dichiului rupse tăcerea lumea află că frumoasa nevastă a bijutierului era legată cu lanțuri de patul răpitorului ei.
Iar acesta nu fu singurul caz de turbare. Fiica unui boier dispăru câteva zile în Bozărie, de unde se întoarse ca un carâmb căzut în nămol. O negustoreasă de zofuri își lăsă familia și copiii, căzând în iubire cu un turc, pe care îl însoțea pretutindeni, iar când bărbatul hotărî să se întoarcă la Stambul, negustoreasa se luă după el până la Giurgiu, unde omul fu nevoit s-o vândă, ca să scape de ea.
Prin grădinile bucureștene se auzeau numai ofuri, iar apa Dâmboviței începuse să se umple de șoapte și de cântece care moleșiră viața orașului. Chiar și Brăiloiu, cu toate pretențiile lui de până atunci, descoperi bucuriile ascunse sub fusta unei bucătărese din curtea sa. Nunțile se țineau lanț, iar popii nu mai pridideau să boteze copii. Spre dezamăgirea Mandei Doicescu, însuși Scarlat Slătineanu se însură.
Iar toate acestea veneau șerpește din iubirea Maiorcăi și-a lui Leun, care adusese peste oraș milioane de guri.
