Malurile Dâmboviței se umplură de călugărițe cu ciocuri lungi, care-și scuturau amenințător penele negre. Iar în urma lor apăru și Femeia cu labe de gâscă. Pe la Academia Domnească, apoi pe lângă Hanul Zlătari, silueta șleampătă a ciumei aluneca în căutare de geamuri. Nicio bucurie nu e atât de mare pentru ea ca strălucirea sticlei, singurul loc prin care ciuma poate să intre chiar și în cele mai păzite palate. Ca s-o deruteze, bucureștenii își acoperiră ferestrele cu hârtie albastră. Prin ordin domnesc, s-au închis cafenelele, cârciumile și chiar bisericile, iar în fiecare poartă mai importantă, pe la hanuri și pe la curțile boierești apărură pazarghidenii, care făceau orice comision pentru cei închiși în case de frica bolii. Ei cumpărau medicamentele. Ei cărau apă. Dacă era cazul, puteau să ducă mesaje în celălalt capăt al orașului sau chiar în afară. Dar și prețurile erau pe măsură. Un pazarghidean valora uneori cât greutatea lui în aur curat.
La casa Băjescu, Baba astupă intrarea din gang cu mărăcini și pietroaie, iar țiganii au fost din nou adunați și spălați cu forța la râu. Bucureștiul se umplu de urlete și de rugăciuni.
Hanul Grecilor intră în carantină, iar timp de câteva săptămâni din bucătăriile ospătăriei n-au ieșit decât aburi de ciorbă.
Și-ncepură să curgă pe străzi căruțe cu morți.
Până și la Cotroceni bătu în poartă matahala cu picioare de gâscă și câteva slugi bănuite că luaseră boala au fost azvârlite în lazaretul de la Dudești, unde se umpluse de ciumați și de jale.
Galeriile subpământene amplificară tânguirea și horcăielile morții, iar orașul părea un clavir. Când pisicile, adunate în casa lui Tilu, miorlăiau cu durere, plânsul lor intra ca un burghiu în carnea bolnavilor, impulsionați să-l continue și să-l transforme în urletul morții. Din pivnițe ieșeau glasuri agonice, iar pe străzi zbierau viii.
În mijlocul dezastrului general, unii oameni continuau să ducă o viață aproape normală. În casele boierești, închise ca niște cetăți, nu pătrundea nicio muscă, iar în mahalalele cu ceva experiență în fața ciumei, nu mai călca nimeni. Străzile erau închise, iar porțile zăvorâte cu drugi de fier. Toată hrana se afla în pivnițe, în oalele mari cu untură de gâscă, în putinile cu brânză, în hârdaiele cu magiun, în lăzile cu făină și în coșurile cu năut și cu linte. Săptămâni întregi nu ieșiră din case, așteptând să treacă vârful ciumei, căci niciodată nu era rău mai mult de o lună jumate. După aceea, ciuma începea să slăbească, iar treptat, de-a lungul altor luni, izbucnea iar.
Într-o seară, trăsura boierului Brăiloiu a intrat pe Calea Șerban-Vodă, cufundată într-o beznă totală. Căpitanii de pod nu se vedeau nicăieri, luminile orașului muriseră. Abia după ce zări o căruță cu morți înțelese că era ciumă. În fața porții lui se învârteau câțiva inși, între care fratele lui Stacoj, amestecat printre ciocli.
Boierul scoase capul pe fereastră ca să-i dea ordine vizitiului. Cu siguranță porțile erau ferecate, ceea ce însemna că trebuia s-o ia pe cealaltă stradă și să intre prin fundul grădinii. Însă nu apucă să deschidă gura. Fratele lui Stacoj, crezând că e cel mai bun moment din câte Dumnezeu îi scosese în cale, apucă mâna boierului și i-o umplu imediat de balele supunerii lui. Brăiloiu se trase, fără să asculte sporovăiala bărbatului care nu voia decât puțină milă pentru fratele lui.
Cutremurat de temerea morții, visă toată noaptea numai labe de gâște. Pe mâna lui, împodobită cu un singur inel, în care era gravată stema familiei, viermii molimei începură să crească. Planurile de mărire, promisiunile lui Mavrocordat și scaunul poleit al țării se făcură cenușă. Chiar și după ce trecu ciuma, Brăiloiu rămase atins de melancolie, începând să aprecieze singurătățile de smarald, ale omului tolănit între perne de mătase.
În Adevărul
