Doina
Ruști

Zâna Sticlișoară

Zânița asta, un fel de spirit somnolent, se numește Sticlișoara! Spiritul adormit al fântânii! Un Graal. Un fel de butelcă a lui Pantagruel. Iar prințul intră în camera de aur și dă cu ochii de frumoasa Sticlișoară, care dormea învăluită într‑o ceața de mătase. (2019-09-19)
Zâna Sticlișoară - Doina Ruști

Vorbind cu Alina despre Breton, suprarealiști și viziunea din Nadja, mi-a venit în minte Zâna Sticlișoară din culegerea lui Dumitru Stăncescu.

Este bineînțeles un vechi basm românesc despre căutarea elixirului vieții.

Un fiu de împărat vrea să-și salveze tatăl, aflat pe moarte, și pleacă în căutarea unei fântâni magice. După mai multe peripeții (pe care refuz să le etichetez drept rabelaisiene) ajunge la palatul fântânii, care arată exact cum arătau pe vremuri fântânile zidite, închise cu ziduri, ornamentate cu stâlpi și cununi sculptate, case ale desfătării, ca vestita Fântână a lui Filaret, din deal. Și pentru că n-am altceva la îndemână, ilustrez cu o fântână dintr-un cimitir de pe lângă București (apud Sir Robert Ainslie & Luigi Mayer).

Numai că aceasta era păzită de cele mai feroce animale. Prințul nu are nici cea mai mică intenție de a-și face drum cu sabia, ci se roagă la Dumnezeu să aducă o ploaie, ceea ce se și întâmplă. Potopul sperie jivinele, iar el ia apa binefăcătoare fără niciun fel de dificultăți.

Dar când să plece, vede o inscripție săpată în piatra fântânii.

Citeste mai mult: în Adevărul