Am ascuns în Homeric câte un mesaj pentru fiecare cititor. Mai ales pentru cei care, terminând romanul, vor simți dorința de a-l lua de la capăt.
Iubirea este o aspirație isterică și megalomană, pe care unii știu s-o administreze mai bine decât alții.
Homeric respectă oarecum formula eposului de mistere, are tentă polițistă, aduce un gen de fantastic, dar, în esență, rămâne, cel puțin în intenția mea, o poveste despre fantasmele unor oameni bolnavi de iubire
Personajele nu se leagă decisiv de epoca istorică, ci sunt părți ale unei povești, după cum o indică și construcția, oarecum anatomică, a romanului: faptul că am prezentat la început personajele, într-un capitol separat, dovedește intenția de a le desemna ca sursă a eposului. Despina este într-un anumit fel, acel mistagog descreierat, pe care îl urmează toată lumea, datorită faimei sale, fără a-și pune întrebări în legătură cu eficiența drumului parcurs.
In lumea ficțiunii există mereu o hartă.
Intenția mea a fost să scriu un roman care să nu poată fi citit pe sărite, să nu poată fi doar răsfoit și atât. S-a creat o adevărată modă, de-a citi câteva pasaje din roman, în ideea că orice subiect e previzibil. De multe ori, eu însămi am ascultat opiniile unor oameni care nu-mi citiseră cartea, fără să îndrăznesc să le corectez erorile.
Unul dintre personajele cărții a pornit de la un vas de Cucuteni, pe care e desenată o siluetă stranie, cu aripioare la picioare si antene...
Îmi aduc aminte de străbunica mea paternă, o femeie mărunțică și vioaie, care își punea pe frunte o eșarfă subțire, albă, ca apoi să-și înnoade capetele ei, răsucite, ca niște cozi de șoareci, exact pe mijlocul frunții. Parc-o văd – dreaptă, îmbrăcată în borangicuri untoase, adeseori cu câte o fermenă roșie, trecând fantomatic, pe lângă chioșcul de vară, pe sub zarzăr, cărând polovece argintate, iar în urma siluetei ei de fantomă, pluteau întotdeauna macate pline cu trandafirii pentru dulceață ori sănii cu pești uriași, scoși de sub ghețuri. Lumea copilăriei mele avea rădăcini pe care nu le-am aflat decât târziu, citind, descoperind puțin câte puțin fervoarea unei lumi pe care pașoptismul a temperat-o.
Am avut mereu în minte via de la Gorgani, invocată de Eliade, pentru că nimic din ceea ce-au scris înaintașii nu mi-e străin.
[Filologisme]
In Homeric am reluat un personaj din "Cămașa în carouri", anume pe Iane Farmacistu, aflat acum la altă vârstă, după ce-a trăit numeroase experiențe. Iar acest lucru mi-a plăcut enorm.
Din grămada de gânduri care fac gălăgie mare prin creierul meu, întotdeauna e câte unul care vine gata împachetat într-un personaj, unul pe care este imposibil să-l ignori. Iar mie îmi produce chiar o impresie și mai profundă, iar de multe ori mă îndrăgostesc în asemenea măsură, încât mă lipsesc de acest personaj luni și luni, îi caut rudele, mă bag în sufletul lui. Așa începe orice poveste.
Multe secole, europenii au umblat cu frunze de leuștean în buzunar ca să-i apere de rele...
Mă trag din stirpea aventurierilor, din sămânță de călători balcanici, căci o parte dintre strămoșii mei au fost aromâni din Muntenegru, bântuiți de dorința de a-și găsi originile, după cum alții, turci, măcinați de crize religioase, au cunoscut dulceața neprevăzutului, de cum s-au împrietenit cu niște geambași neaoși, oameni cam sălbatici, care pe timpul nopții furau cai sau visau să ajungă mataragii domnești. Dar nimic din toate astea n-ar fi ajuns la mine, dacă n-ar fi existat strămoșii dinspre bunică-mea paternă, podgoreni și prăvăliași așezați, cu nume din ce în ce mai lungi, după cum o cerea moda, deveniți pe la început de secol al XIX-lea dascăli, intelectuali și mărunți scriitori. Pe scurt, aș spune că sunt un om cu sânge bătrân.
