Romanele Doinei Ruști sunt pline de magie și poezie. Cărțile ei readuc la viață Bucureștiul de altădată, cu mahalalele lui pestrițe, dar și cu pădurile ce înconjurau, în trecut, Capitala, pline de taine și mister. O poveste numai bună de ascultat, în anotimpul acesta, când frunzele se pregătesc să se așeze pe trotuar.
„Moartea mamei m-a apropiat de fanarioți”
– Trăiești o toamnă activă! În vremea aceasta, a campaniilor electorale, ai pornit și tu într-o campanie, literară, ce-i drept, de promovare a ultimului tău roman, „Homeric”. Și cum în el este vorba despre vechea pădure a Cotroceniului, demersurile tale sunt și ecologice…
– În recentul meu roman, Homeric, este vorba, printre altele, despre misterioasa pădure a Cotrocenilor. Pe vremuri, a existat o pădure încâlcită și labirintică, unde bucureștenii își pierdeau urma, așa cum a făcut-o, de pildă, Șerban Cantacuzino, în timpuri de restriște. Urmărit de ucigașii tatălui său, a stat ascuns trei zile în desișul din Cotroceni, ceea ce nu doar că i-a salvat viața, dar l-a întărit, ulterior ajungând pe tronul Țării Românești. Chiar dacă pădurea a dispărut între timp, glumind puțin, aș spune că teritoriul respectiv poartă încă vechea aură mitică, fiind în continuare un areal ferit de ochiul omului de rând. În plus, turneul meu prin țară seamănă oarecum unei campanii, căci anul acesta mi-am propus să merg în 16 orașe. Deja am fost prin Transilvania, unde m-am întâlnit cu cititorii mei fideli, dar și cu alții noi.
– De unde vine interesul tău pentru epoca fanariotă?
– Multă vreme, aproape de sufletul meu, s-a aflat Epoca Brâncovenească, am ținut despre ea și-un curs de literatură veche, la Facultatea de Litere din București. Abia pe la începutul anilor 2000, m-am apropiat de fanarioți, la puțin timp după moartea mamei mele. Despărțirea de ea a fost cel mai răvășitor moment al vieții mele, așa cum cred că este pentru oricine, la orice vârstă. La mine, au urmat câțiva ani de depresie. Eram obsedată de schimbările care se produseseră în comportamentul mamei mele cu puțin înainte de moarte, iar ele mă făceau să acord credit unor observații de genul „intrase în ceasul morții” sau „parcă își presimțea moartea, nu mai era la fel, vorbea diferit” etc. Pe fondul acesta m-am întâlnit cu Zogru, viitorul meu personaj, o entitate care intră în sângele oamenilor, schimbându-le comportamentul, preferințele, uneori chiar și caracterul. El este fiorul morții, dar și esența fericirii. Împreună cu el, am ajuns prin secolul fanarioților. Voiam să scriu povestea lui Ienăchiță Văcărescu, de fapt, voiam s-o folosesc ca pretext pentru a întări conflictul romanului. Și mi-am dat seama că nu știam suficiente lucruri despre epocă și nici nu mi-ar fi plăcut să rămân la atmosfera romanțată din „Principele” lui Eugen Barbu. Nu pentru că n-aș fi apreciat-o, ci pentru că datoria unui scriitor este să creeze, iar nu să copieze.
pe larg, in Formula As