Să fii simpatic și motivat - iată două condiții ale șefiei. În dimineața aceasta mi-a venit în minte o povestire culeasă de Sim. FL. Marian, din satul Ilișești (Suceava). Bineînțeles, datează tot din epoca aceea, plină de naivități, mai precis de pe la final de secol al 19-lea.
Este mistică, vă spun din capul locului, ca să n-avem discuții. Iar omul care i-a povestit-o lui Sim. Fl. Marian, avea o fiică pe nume Pelagia. Frumos, nu? Ah, secolul ăsta, al 19-lea, cate mărunțișuri dulci ne-a lăsat!
Protagoniștii poveștii sunt vița-de-vie, măslinul și trandafirul sălbatic.
Într-o zi, lemnele s-au trezit că n-au împărat și-au făcut o plângere la cel mai înalt nivel, direct la cabinetul lui Dumnezeu. Prin lemne, desigur, înțelegem toate plantele lemnoase, de la copacii indiferenți, care nici măcar n-au venit la alegeri, până la arbuști, tufișuri și altele mai modeste.
Dumnezeu a făcut imediat niște propuneri, pe primul loc situându-se vița-de vie, ca fiind foarte implicată în grijaniile creștinilor. Însă vița a refuzat pe loc, motivând că și-așa avea destule pe cap.
Dumnezeu l-a rugat apoi pe măslin să-și depună candidatura, având în vedere rolul lui capital în “misterele” vindecării. După cum vă închipuiți, nici el n-a vrut să fie împărat, părându-i-se mult prea obositor să-asculte zilnic văicărelile interminabile ale confraților.
Abia atunci Dumnezeu s-a interesat dacă era cineva amator să devină conducătorul lemnoaselor. Iar dintre toate tufișurile care foșneau cu timiditate, numai trandafirul sălbatic, cunoscut și ca măceș sau răsură, a spus deschis că i-ar fi plăcut, nu i se părea cine știe ce, mai ales pentru el, care era o plantă cam fără griji.
Aici trebuie să vă spun că pe vremea aia nici măcar nu avea vreun nume atât de sonor. Abia după ce-a urcat pe tronul împărătesc a-nceput să-și spună trandafir ori* Rosa canina.* Până atunci el fusese doar câcădâr, adică un umil autor de căcădâre (măceșe). Dar se bucura de mare simpatie printre ai lui.
Nu se știe de ce, poate din naivitate, poate din orgoliu, s-a arătat foarte amator să urce pe tron. Nu ni se spune nicio clipă că ar fi avut calitățile necesare unui conducător. Totuși, a fost acceptat. Nici măcar Dumnezeu n-a făcut vreo observație în sensul ăsta. Motivul pentru care trandafirul a ajuns împărat pare să fie bucuria lui sinceră de a se ști șef peste lemne.
Spre deosebire de viță și de măslin, n-avea niciun rol mistic, niciun har de la Dumnezeu. În schimb, era un tufiș fericit.
De cum s-a răspândit vestea că trandafirul a ajuns căpetenia lemnelor, au început și discuțiile despre valoare, competență și alte tâmpenii. Oamenii și-au pus întrebări, așteptând o minune din partea lui. Este luat de pe câmp și adus sub streașina casei, îngrijit și ocrotit cu toată atenția.
Într-o zi, un om din Ilișești, cuprins de mâhnire că fiica lui, Pelagia, nu mergea încă, deși avea 4 ani, i-a cerut ajutor trandafirului. Normal, mai înainte se sfătuise cu vrăjitoarea, îl consultase pe popă și abia după toată această documentare, cumva, iluminat, și-a dat seama că trandafirul, marele împărat al lemnelor, voia să vadă copilul de aproape. Omul a trecut-o pe Pelagia printre crengile lui, iar accidental, cămașa fetiței a rămas agățată de-o creangă. Nu vreau să vă povestesc ce era în suflețelul Pelagiei, nici despre experiențele care te fac să-ți crape fierea în tine. Ci vă voi spune doar că trandafirul și-a făcut treaba: după ce fetița a ieșit din tufa țepoasă, a rupt-o la fugă, lăsându-și familia într-o uluire totală.
Tatăl a rămas cu convingerea că trandafirul a făcut un miracol, primul de când urcase pe tron, iar părerea lui, întărită și de vindecarea Pelagiei, a făcut înconjurul Pământului. Nimeni nu s-a mai îndoit că, în sfârșit, Dumnezeu îi făcuse trandafirului un cadou, pe măsura noii lui demnități. De la această întâmplare s-a răspândit credința că trandafirul măsoară densitatea răului care plutește în jur.
Pe cât de banală, pe atât de puternică, întâmplarea face ca trandafirul să-și capete respectul cuvenit unui împărat, revenindu-i rolul de paznic al porților.
Oamenii și-au împodobit imediat ferestrele cu florile lui, iar, cu timpul, n-a mai existat poartă fără o tufă. Nu mult după aceea, a devenit negociator între viață și moarte și un factor esențial în recuperarea condiției omenești.
Și toate astea au pornit de la picioarele bietei Pelagia, fără ca cineva să fi citit despre trandafirii lui Isis, împrumutați cu drag de primii creștini. Aici vorbim despre un om din Suceava și despre experiența lui mistică. Și, ca să mă credeți, ilustrez cu o pagină din ierbarul lui Sim. Fl. Marian, publicat în monumentala lui Botanica poporană română.
Prin urmare, bucuria trandafirului de a se ști împăratul lemnelor nu este tocmai un semn de prostie. El nu dorește tronul împărătesc din inconștiență sau din vanitate. Ci bucuria sa de a fi împărat este pur și simplu inocentă, atât de inocentă încât poate să dezvolte oricare dintre însușirile pe care oamenii sunt dispuși să i le atribuie. Exact ca acel om vesel, simpatizat în mod unanim, căruia îi dăm like-uri.
Și într-adevăr, e destul de greu să alegi. Chiar și când te crezi deștept și pui în balanță faptele unui om, până la urmă, în spatele unor calcule complicate, se află același prostesc sentiment, o sympathie, în numele căreia ești gata să inventezi calități imbatabile chiar și unei biete tufe cu spini.
Citeste mai mult: în Adevărul
