Doina
Ruști

Amantul zânelor

O poveste culeasă la 1884, din Ialomița (2019-12-20)
Amantul zânelor - Doina Ruști

Era tânăr și cu o înfățișare atât de plăcută, încât n-o puteau ignora nici femeile nici bărbații. Orișicine îi vedea ochii, pe cât de misterioși, pe atât de ironici, era cuprins de jalea singurătății.

Cunoscut prin ținutul Ialomiței (de unde a cules Hasdeu povestea pe la anul 1884), i se dusese vestea nu doar până la București, ci chiar și în lumea subterană ori în străfundurile pădurilor. Până și Ielele auziseră de el. Mai mult chiar, aceste zâne răzbunătoare se furișau până aproape de poiana în care își petrecea păstorul zilele și îl ascultau fermecate.

Și tot privindu-l și ascultându-l, s-au îndrăgostit de el în așa măsură, încât, împotriva obiceiului lor, nu se puteau hotărî dacă să-i ia sau nu mințile. Căci pentru cine nu știe, Ielele obișnuiesc să-i înnebunească pe oameni, silindu-i să intre într-o horă drăcească.

Păstorul merita pe deplin să fie luat în jocul zânelor: Le atrăsese atenția, ieșise în față, ba mai mult, prin cântecul lui neomenesc, se poate spune chiar că le sfidase. Cu toate acestea, pe zâne nu le prea trăgea ața să-l nimicească pentru că niciodată nu mai întâlniseră un năuc, pe care să-l iubească toată lumea!

Într-o zi, frumosul păstor a simțit cum îi creșteau aripi și, în aerul unei zile de vară, s-a trezit înconjurat de cele douăsprezece femei. Care nu erau decât niște ochi, înfipți în sufletul său. Păstorul a plutit pe deasupra pădurii, a zburat pe deasupra satelor și-a trecut peste mări și oceane.

Cu timpul, zânele de foc i-au arătat plăcerile și fericirile omenești, ocrotindu-l și deschizându-i mințile. Și-abia după aceea l-au dus în palatele lor, din mijlocul pădurii.

Se spune că timp de șapte ani, păstorul a trăit alături de Iele. Cântecul lui sau poate înfățișarea, felul său de a fi ori toate la un loc, au făcut ca aceste ființe, de cele mai multe ori nemiloase, să-l trateze ca pe un egal. Hai, că aici exagerez! Mai degrabă, păstorul a fost doar o ființă pe care au îndrăgit-o, așa cum îți place o jucărie frumoasă. Se poate spune că a fost prizonier. Sau amant.

Totuși nu l-au ucis, nu l-au mistuit în cercul lor de foc, nici măcar nu i-au luat mințile.

Într-o altă zi de vară, pe când lumea aproape că-l uitase, păstorul cântăreț a coborât din văzduh pe acoperișul casei părintești. El era acum mai matur, dar la fel de frumos și, spre uluirea generală, purta sub braț o carte legată în piele, aurită pe cotor. Nu era una de partituri muzicale, așa cum ne-am fi așteptat. Și nici un jurnal al aventurilor lui. Ci era o carte de magie!

Citeste mai mult în Adevărul

share on Twitter
share on Facebook