Îmi place și cum scrie, și ce scrie. E una (unul, pentru acordul gramatical) dintre marii noștri romancieri contemporani. Nu v-ar veni să credeți, dar nu i-a fost ușor să debuteze. Chiar și azi, după cîteva romane extraordinare, masculii vîrstnici din critica literară – unii dintre ei! – nu-i acordă Doinei Ruști decît cu mare greutate locul pe care-l merită cu vîrf și îndesat în literatura română.
Cristian Teodorescu: Înainte de 1989 n-ai publicat nimic. N-ai vrut sau n-ai avut ce?
Doina Ruști: N-am putut. Pe vremea respectivă, mă chinuiam să intru într-o editură. Când am terminat facultatea aveam 23 de ani și-o față de chinez flămând. Veneam lunar la București, cu diverse manuscrise, încercând să intru într-o editură. De obicei era cineva, un portar, de care n-am putut niciodată să trec. Și-acum am dosare cu proză scurtă, care era foarte la modă pe vremea aia, după cum știi. De asemenea Fantoma din moară datează din aceeași perioadă.
Nici după aceea nu te-ai grăbit să publici. Ai făcut-o de-abia în 2004, cu un roman excelent, Omulețul roșu, care a fost mai târziu tradus și reeditat. Ai avut nevoie de recomandări ca să debutezi ?
După revoluție m-am angajat la Ed. Humanitas și-am avut o perioadă cam lungă, în care am lucrat pentru cărțile altora (de exemplu edițiile bilingve Sf. Augustin). Dar mi-am continuat și incursiunile prin edituri, încercând să-mi plasez Fantoma din moară. Lumea voia carte pentru școală. Într-o zi am intrat într-o editură, unde o femeie stilată se uita la mine cu multă compătimire, pe măsură ce-i expuneam subiectul din romanul meu ghinionist. Așa că m-am oprit și-am întrebat-o direct: Ce-ați dori să publicați? Iar ea mi-a răspuns cu un aer superior: Ceva despre Eliade, despre simbolurile lui. Am băgat frumușel Fantoma în geanta și i-am promis că în câteva săptămâni îi voi aduce un dicționar de simboluri din opera lui Eliade. Și eu și editoarea ne-am ținut de cuvânt. Așa se face că am scris 17 manuale de liceu, achiziționate de minister, prin licitații naționale, și numeroase alte cărți cu caracter didactic și enciclopedic. Pe una dintre ele, apărută la Humanitas, scria cea mai vândută carte. A fost o perioadă în care eu am crezut că pun umărul la ridicarea învățământului. A fost o pierdere de timp. Apoi am început să-mi dezvolt cariera universitară și am scris cursuri, articole și cărți academice. Abia în 2003 am avut răgazul să mă întorc la scris. Am scos un capitol din Fantoma din moară și am dezvoltat în jurul lui un alt roman, Omulețul roșu. L-am trimis prin poșta electronică la Compania, care mi l-a acceptat cu entuziasm. Dar a urmat un an cu multe răsturnări de situație până la debutul meu romanesc. Niciodată n-am avut nevoie de pile și de recomandări, ca să public.
În CV-ul tău scrie că ești de 37 de ani profesoară. Până să ajungi universitară unde ai mai predat și cu ce consecințe?
Am mers prin repartiție la un liceu din Tulcea, de unde în 1989 mi-am dat demisia ca să pot veni la București. Imediat a izbucnit revoluția. M-am angajat la Humanitas, în același timp luându-mi ore la Liceul Neculce (literatură universală) și la Universitatea București, unde am predat literatură veche și teoria literaturii. La un moment dat m-am mutat la Universitatea Media, intrând în lumea filmului. Un timp am fost decan. Tot atunci am început să țin cursuri și la UNATC. A fost o perioadă creativă și bună în multe privințe. De pildă, m-am întors la ficțiune și-am început să public romane. Am fost și la alte universități. În momentul de față sunt la UNATC (titular) și la Universitatea București. Am un studio de film.
Învățământul a fost un fel de moștenire a tribului meu. Prin urmare, am trăit meseria la cote înalte. Sunt foarte mândră de elevii mei.
Al doilea tău roman, Zogru, mi s-a părut extraordinar. A fost premiat, tradus și a apărut la numai doi după Omulețul roșu. Îl aveai în cap sau așa ți-a dictat inspirația?
După moartea mamei mele am rămas cu sentimentul că în mine locuiește o ființă străină. Era cineva care care-mi aducea aminte de toate tristețile vieții. Pe la ora 6, când se termină ziua, mă cuprindea o asemenea nefericire încât credeam sincer că sunt infectată cu germenii morții. Nu auzisem de depresie. Acest presentiment al dispariției este Zogru. A fost primul roman scris fără să mă mai gândesc la ceea ce scrisesem înainte. M-am oprit strict la firul epic, suprimându-mi orice plăcere a divagațiilor. Evident, n-am scăpat de nefericirile exaltate ale orei 6. Am și-o povestire pe tema asta.
Pentru Lizoanca ai primit premiul Academiei. Ai avut un model pentru acest personaj formidabil sau, cum bănuiesc, s-a născut la tine în minte pornind de la mai multe „cazuri”?
Lizoanca reprezintă viziunea mea despre sfârșitul familiei și al societății. Într-un fel face pereche cu Omulețul roșu (tematic).
Premiile literare te incomodează sau te motivează?
Orice premiu te face să te împăunezi. Pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă. Dar nu mă motivează. Sunt o ființă cu nasul pe sus:)
Sar la Manuscrisul fanariot, un roman care vine, cumva, în continuarea lui Zogru. Cît te-ai documentat pentru el și, apropo, nu ți-a fost teamă să intri la concurență cu Eugen Barbu cel din Princepele și nu numai ?
Prima mea grijă a fost să nu semăn cu Barbu, mai precis cu stilul ăla livresc-arhaic, și m-am bucurat că tu ai fost primul care-a observat acest detaliu. Întodeauna mi-a plăcut istoria, de fapt, viziunile ample asupra timpului. Tocmai de aceea, specializarea mea ca profesor este istoria culturii și civilizației universale. Într-un fel, Manuscrisul fanariot face parte din profesie. Dar în același timp vine și din cultura filologică. Îmi plac cuvintele. Sunt singurele casete prețioase în care se păstrează, nealterate, straturile culturale ale unei nații care nu și-a prețuit istoria. Un cuvânt banal, precum sârmă, să zicem, spune mai multe decât orice document scris. DEX-ul îi dă origine și turcă și neogreacă, ca și cum ar putea să aibă două capete, deși este evident că e un cuvânt din greacă (syrma - filigram) preluat de turci, așa cum au adoptat bună parte din cultura unei Antichități uluitoare. Tocmai pentru că a ajuns la noi prin două culturi (otomană și fanariotă, totodată), ilustreză o situație care interesează cultural. Limba română a făcut din acest cuvânt altele, cum e sârmaciu care înseamnă și bici de sârmă (Șăineanu), dar și surlar, cântăreț din surlă. Amândouă aceste sensuri s-au amestecat în Evul Mediu, când alaiul domnesc aducea alături trâmbițașii și zornăitorii din bici. Aceste din urmă înțelesuri au dus și la o demnitate domnească, iar nevasta trâmbițașului s-a numit sârmăgioaică. În veacul al 17-lea, pe timpul lui Antonie Vodă, o anume Iana Sârmăgioaica a refăcut o biserică, lăsându-și numele legat de ea -Biserica Enei, de pe strada care poartă chiar și astăzi numele ei, cu toate că biserica a dispărut. Pentru mine niciun cuvânt nu este doar un simplu instrument, ci o filă de carte pe care strămoșii mei n-au fost în stare s-o scrie.
Documentarea mea n-a avut limite de timp.
Mîța Vinerii – chiar dacă nu m-am omorît după titlu – mi se pare cea mai bună carte pe care ai scris-o și unul dintre cele mai bune romane ale literaturii române. Cu ocazia asta am descoperi că ai expertiză în gastronomia fanariotă. Asta de unde ți se trage?
Dacă-ar fi fost un interviu filmat, ți-aș fi făcut o reverență. Dar cum nu e, am să-ți povestesc ceva, cu dedicație:
Bucătăria m-a fascinat întotdeauna. În casa noastră, era o încăpere mare, cu numeroase locuri demne de laboratorul unui alchimist. Prin urmare intram des acolo, iar bunica mea, o ființă mărunțică și agilă, sărea întotdeauna ca arsă, rugându-mă să mă opresc lângă ușă, unde, de altfel, aveam și un scaun înalt, de unde puteam să privesc în tihnă. Și asta pentru că de cum intram în bucătărie cădea și ghinionul peste mine sau, cum se zice în limba veche, aveam un cheț pe umăr. Vasele se spărgeau chiar fără să le ating, iar mâncarea se ardea dacă mă apropiam de plită. Bunică-mea spunea mereu că-mi apreciază bunăvoința, dar în același timp mă sfătuia să stau departe de bucătărie, ca să alung zânele rele, prinse de mine ca niște scaieți. După ce am învățat latinește, căci am făcut un liceu de limbi clasice, am început să răsfoiesc rețetarele medievale și mai ales cărțile de zoologie, în care fiecare animal e înfățișat prin legende și prin rețete vrăjitorești. Iar când am citit despre bucătarul Ecaterinei Greceanu, toate amintirile culinare s-au deșteptat în mine. Am vrut să scriu despre acest episod domestic al istoriei bucureștene, folosindu-mă de toate rețetele care mi-au trecut prin cap.
S-ar putea face, cred, oricând un film după Mîța Vinerii. Ce părere ai ca scenaristă despre asta?
Lucrez în momentul de față la un scenariu de serial după acest roman.
Ești feministă? Și ca scriitoare, crezi că literatura română mai e falocratică?
Am mai spus și mi s-a părut că n-ai înțeles bine: la tinerețe, după ce mi-am dat seama că toți stăpânii de moșie erau bărbați, mă cuprinsese tristețea. Dar a fost o zi în care am descoperit că scrisul meu este deasupra multor scriituri masculine, iar chestia asta m-a făcut să nu mă mai gândesc la probleme de gender. Da, lumea este condusă încă de bărbați, dar pentru mine nu are importanță.