Casa în care am descoperit lumea avea numeroase încăperi largi. În aproape fiecare existau șifoniere uriașe, cu ușile acoperite de oglinzi. În special de unul negru îmi amintesc, cu un capitel pe care se sprijineau sfere și cununi sculptate, la care nu se putea ajunge decât cu scara cea mare. În acest șifonier erau ținute pălăriile, caschetele, bonetele, gulerele de blană, beretele pe care îmi plăcea să le probez. (Pe una dintre ele o mai păstrez încă. Este un fel de capișon din catifea tare, verde, strânsă la ceafă cu o fundă.) Urmau sobele cu coloane albe, candelabrele cu zeci de lămpițe, mesele cu sertarele doldora de obiecte neobișnuite și, nu în ultimul rând, bibliotecile rotunde, albe, așezate prin toată casa, dar mai ales într-o cameră, devenită, în timpul copilăriei, a secretelor mele murdare, căci acolo am citit Decameronul, fără știrea nimănui. Casa asta avea și o pivniță monumentală, cu multe bolți și firide, dar mai ales un grajd cu iesle și o magazie în care zăceau alte acareturi de interes, printre care și două trăsuri îmbrăcate în pluș, una verde și alta indigo. În această casă am copilărit, învățând de timpuriu ce este un poloveac, cum arată o saca, noi înșine având una de toată lauda, ori cum se ceruiesc lubenițele pentru iarnă. De aici, din casa părintească, vine Manuscrisul fanariot.
