Bianca Zbarcea: Cel mai recent roman al dvs, Manuscrisul fanariot, are o tematică foarte bine ancorată în istorie, cu precădere în cea românească. Ce v-a determinat să abordați o asemenea temă?
Doina Ruști: O pasiune veche pentru secolul al 18-lea.
BZ: Care este premiza cărții?
DR: În anul 1790 sultanul Selim al III-lea a compus un cântec despre un oraș al tuturor fericirilor, pe nume București. Oamenii din toate colțurile Imperiului Otoman au luat-o la picior, în căutarea acestui tărâm, iar printre ei s-a aflat și Leun, un adolescent de 17 ani. Odată ajuns la București, acesta descoperă cu perplexitate o lume de parfumuri și de bucurii, cu haine foșnitoare și case albe, cu lăutari, femei frumoase dar și cu sclavi. În orașul vesel (cum îi zice și numele) libertatea este un concept aflat în permanentă transformare, exact ca și vremea capricioasă a acestui ținut. Aceasta este intriga romanului.
BZ: A existat o sursă de inspirație a acestui roman?
DR: Am pornit de la un “nizam”, adică un ordin domnesc, prin care principele Alexandru Moruzi poruncea să fie găsit un valet fugar. Era anul 1794. Acest document m-a incitat mai ales pentru faptul că valetului nu i se aducea nicio învinuire. El plecase în miez de noapte, fără să ia ceva, doar cu hainele sale verzi, descrise cu minuțiozitate în mai multe documente ale poliției. Bineînțeles am început să-mi pun întrebări: dacă nu omorâse pe nimeni și nici nu se făcea vinovat de vreun furt pentru ce era căutat cu atâta insistență? Câțiva ani am căutat documente care să vorbească despre Leun, un valet aflat la vârsta adolescenței, după toate probabilitățile, un francez, judecând după nume și după hainele occidentale. Iar într-o zi am dat peste ceva cu mult mai interesant, peste un manuscris scurt, în care era consemnată în cel mai prozaic mod viața răscolitoare a unui tânăr. Iar povestea lui se lega subtil de fuga valetului Leun. De aici pornește romanul meu.
BZ: Să înțeleg că tema principală este călătoria?
DR: O, nu! Este un roman de dragoste, o poveste despre doi adolescenți care se iubesc pe viață și pe moarte. Iar mai multe n- am să spun despre subiect!
BZ: Fiind un roman de atmosferă, mi-ar plăcea să vorbiți puțin despre epoca din roman. Cum ați descrie Epoca Fanariotă?
DR: În primul rând trebuie spus că ne aflăm în plin iluminism, adică în acel secol al baloanelor zburătoare, al jucăriilor mecanice, al primelor experimente legate de electricitate. Este epoca lui Frankenstein și a Enciclopediei Franceze. Iar Țările Române nu făceau excepție de la aceste idealuri. Din anul 1714 până în anul 1821 se întinde ceea ce numim astăzi Epoca Fanariotă.
Romanul meu își fixează acțiunea în ultimii ani ai secolului. În 1790 apare un hiatus în șirul fanarioților. Bucureștiul era sub ocupația austriacă, a “nemților cu coadă”, armata rusă, aliată cu ei, umplea cârciumile, iar Imperiul Otoman nu se grăbea să trimită trupe într-un ținut care oricum își plătea la timp și scrupulos taxa de protecție. Așa că încep petrecerile: în București este adus primul pian și pătrund mărfurile vieneze, în special dulciuri și haine.
Un an mai târziu, turcii intră în oraș, înscăunând iarăși un domn fanariot, un grec fidel sultanului. De aici încolo principii din Fanar se succed cu regularitate, aducând cu ei moda vestimentară a Istanbului, cărți grecești și mai cu seamă idealurile eliberării de sub turci. Dar secolul al 18-lea românesc este mai mult decât atât.
BZ: Mi-ați mărturisit la un moment dat că nu vă apucați de scris o carte fără să aveți deja planul acesteia bine stabilit în minte. Există, în acest moment, un plan sau o schemă în mintea dumneavoastră care va prinde viață cândva în viitorul apropiat? Ne puteți dezvălui, în mod exclusiv, câteva idei pe care ați dori poate să le puneți la lucru?
DR: Este adevărat, Bianca, niciodată nu încep să scriu până nu am în minte toate amănuntele poveștii. Acum nu sunt încă în faza asta. Deocamdată visez fără planuri.
BZ: Care este cel mai frumos lucru pe care vi l-a spus vreodată un cititor?
DR: Cititorii mei sunt oameni generoși: mi-au spus multe lucruri plăcute! Iar dintre ele îmi amintesc o întâmplare legată de romanul Omulețul roșu, în care apărea un număr de telefon, la care mai multe persoane au încercat să sune. Acest lucru mi s-a părut un compliment. Bineînțeles, era numărul meu de telefon, dar un număr la care știam că voi renunța curând. Nu mi- am imaginat că va fi redistribuit altcuiva. Sau nu atât de repede, știut fiind cât de greu se mișcă lucrurile în lumea bucureșteană. Totuși s-a întâmplat. Noul proprietar al fostului meu număr era o doamnă în vârstă, cu mult chef de vorbă. Pe tema acestor conversații am primit mai multe scrisori. Delicioase. Dar faptul că au existat oameni care au sunat la un telefon menționat într-o operă de ficțiune mi s-a părut cel mai formidabil și amețitor lucru: m-au crezut și chiar mai mult - au intrat în jocul meu.
