Doina Ruști este o scriitoare care evadează mereu din corsetul realului, pentru a pluti, ca Aladin, pe covorul fermecat al imaginației. Proza ei are de ce să deconcerteze, iar cititorul superficial riscă să rămână, captivat sau deziluzionat, la nivelul senzaționalist al subiectului. Acesta pare să fie și cazul recentului roman, Patru bărbați plus Aurelius (Editura Polirom, Iași, 2011), o narațiune cu elemente de fast-food literar: tema bărbatului fatal și a pisicii demonice, o intrigă detectivistică debușând în thriller, personaje fără adâncime psihologică, simplitate vioaie a relatării.
Fuiorul poveștii se toarce la persoana I, prin Licia, o masterandă la Teatrologie care încă locuiește la căminul studențesc și lucrează la o casă de producție cinematografică, Action Film, la Departamentul de dezvoltare. Licia are obsesia „nemuritorului” Aurelius, motanul bunicului său și prototipul inevitabilului, adică al seducătorului inaccesibil: „Nimic din ce-am trăit nu se compară cu el, cu acea privire prin care îmi spunea în mod indubitabil nu doar că mă disprețuiește până la moarte, ci și că absolut nimic din ce voi face vreodată nu-i va clinti părerea despre mine. Mă atrăgea, privindu-mă cu insistență și insinuare, uneori aproape cu simpatie, iar când ajungeam destul de aproape, întorcea îngrețoșat capul, zdrobindu-mă definitiv. Iar bucuria lui era atât de intensă și de adevărată, încât o simțeam oriunde aș fi fost. Mi-a intrat în scoarța cerebrală, s-a strecurat în aerul pe care îl respir și în praful care ajunge cu lentoare până la etajul opt. Îi simt scânteierea din ochi, îl văd ridicându-se maiestuos, în timp ce eu mă transform în fir de salivă, scăpat de sub mustățile lui drepte”. O dată cu apariția plasei magnetice a lui George Cal (angajat, inițial, ca rezumator de scenarii), în care se înțepenește Licia, năvălește asupra ei și trecutul, prin anchetele (private sau oficial-polițienești) privind moartea altor inevitabili din viața eroinei (de fapt, fuseseră patru astfel de bărbați, toți decedați accidental, ca-ntr-o glumă sinistră a destinului).
Dincolo de acest fir epic al ratărilor amoroase, la capătul căruia Licia se transformă într-o potențială criminală, în roman se discută intens despre soarta cărților și despre dispariția poftei de a citi. În ceea ce o privește, Licia are o explicație legată de experiențele destabilizante cu inevitabilii și de gheara maleficului Aurelius, care nu suporta cărțile și nici cufundarea ei nesățioasă în actul lecturii (la un moment dat, Aurelius „profanează” un volum de Márquez, depunând pe paginile deschise o vrabie însângerată). Deși cărțile se duc la tomberoane și nimeni nu mai citește, oamenii continuă să comenteze volume necunoscute, să vorbească despre ele „din auzite”, să-și dea cu părerea pe bloguri, să colporteze zvonuri și bârfe de pe Facebook. Foamea de senzațional îi împinge mai ales către anecdotă. Dezbaterea acestei problematici explodează tot prin versatilul George Cal, mistificatorul operelor clasice și autorul unui roman „invizibil”, fantomatic, popularizat prin recenzii scrise chiar de el însuși. De altfel, personajul ajunge vedetă prin așa-zisa producție literară a pisoiului Sașa, „Romanul pisicii lui George Cal”.
Patru bărbați plus Aurelius nu este o parabolă (fie ea și insuficient dezvoltată) despre moartea literaturii, ci o carte despre inevitabilitatea literaturii. Cât timp există nevoia de poveste, literatura nu poate pieri. E adevărat că își schimbă forma, ca Proteu, în funcție de vremuri, dar supraviețuiește. Epilogul reprezintă, de fapt, cheia povestirii Liciei. Cheia, metaforic vorbind, pentru că acesta nu dezleagă misterul, ci-l lasă la cheremul cititorilor. Privind romanul prin ochelarii referențialului, e posibil să spui „E prea neverosimil!” și să-l clasezi la scrieri „simpatice” și ușurele. Cred însă că Doina Ruști le-a întins o capcană tocmai celor cu superstiția realității în interpretarea literaturii. Neverosimil (și pueril) mi se pare faptul de a citi cartea prin grila verosimilului. Narațiunea Liciei este o fabulație donquijotescă, emanația unei minți cotropite de literatură (v. numeroasele referințe literare), ficțiune funambulescă în coconul tern al unei existențe rutinizate. Patru bărbați plus Aurelius se citește, într-adevăr, cu plăcere, fiindcă fantezia Doinei Ruști lucrează și la nivelul stilului, unde ingeniozitatea metaforelor și a comparațiilor plastice nu poate trece neobservată. Autoarea are și ea demonul său: al inventivității neobosite.
