Când a oprit trenul în Gara de Nord, credeam că sunt vindecată. Vedeam pantofii cu baretă, ciora- pii de mătase lucind pe pulpe înalte, rochiile care se mișcau în mers ca niște flori de mac, pregătite să zboare, și căpătam în mod firesc o încredere în mine pe care n-o mai avusesem de multe luni. Nu ridicam ochii, nu priveam cerul, ci înaintam pe stradă dusă de vânt. Venisem cu un plan, dar, în loc să mă țin de el, am derapat. Chiar din prima zi am făcut pasul greșit care te duce în iad.
Și de-ar fi fost doar un pas! Viața mea a fost plină de greșeli și de visurile mele s-a ales praful. Am avut o singură mare realizare, în care am închis pentru totdeauna povestea mea de iubire, ochii singurului bărbat adorat și pierdut.
De ce scriu? Pentru că numai asta mi-a mai rămas. Scrisul și franceza inutilă, în care mă închid ca într-o sticlă de opium. Când eram la Paris, treceam adeseori pe lângă o cafenea cu perdele trandafirii, iar prin subțirimea lor vedeam un balon de sticlă, îmbie- tor, pe jumătate plin cu lacrimi de crocodil, cum scria și pe etichetă, iar eu mă visam înotând în apa din sticlă, pentru a-mi recăpăta energia și speranța pier- dută. Eram nedespărțită pe-atunci de un amic, un bucureștean pe nume Alfred, care, nu știu de ce, se lipise de mine. Cu el treceam pe lângă vitrină și zicea că în subsolul cafenelei se fumează opium:
— E un loc pentru visători, Matilda, trebuie neapărat să vii acolo într-o după-amiază ploioasă și n-o să-l mai uiți.
Dar nu aveam nevoie să intru ori să cobor în subsol, ci era suficient să privesc sticla și să-mi închipui cum mă scufund, cum înot în suferința unui biet crocodil mort demult. Alergam dimineața spre facul- tate și, când ajungeam în dreptul vitrinei, încetineam, aruncam o privire și deja vedeam mesele, ceștile de cafea și chiar subsolul cu fumători, chiar dacă nu intrasem acolo vreodată, iar mai târziu mi-a rămas doar imaginea sticlei, în care m-am refugiat mult timp după aceea. De câte ori mi-a fost rău, m-am aruncat în sticla asta, care a continuat să existe prin mine până în ziua de azi, cu perdelele, cafeneaua și misteriosul subsol. Sticla asta a fost Parisul meu aproape tot restul vieții.
În ziua de decembrie, când am coborât pe peron, Parisul era departe, iar eu eram convinsă că viața mea e aranjată la milimetru. Am urcat în mașină, m-am afundat în plușul banchetei și am așteptat să ajung în strada Boteanu, de unde începea pentru mine o nouă viață, calculată timp de o lună.
