Este un foarte frumos roman de dragoste. Este un policier scris în conformitate cu toate regulile genului. Cu o bună administrare a suspansului Dar este deopotrivă o imagine, o fotografie a României interbelice din anul de grație 1923. Anul în care se cam închiseseră rănile războiului, anul în care țara redescoperise plăcerea luxului, a eleganței și a orelor petrecute la terase și restaurant, a lucrurilor venite de la Paris. 1923. Anul regăsirii speranțelor. Anul în care se părea că timpul ar avea răbdare. Că ar putea fi blând cu oamenii. Anul în care Bucureștiul se iluziona cu gândul că ar fi Micul Paris. Anul adoptării legendarei Constituții de la 1923.
Romanul Doinei Ruști ar putea fi transformat foarte lesne într-un film care ar prelua tot ce e cinematografic în text: o imagine care alternează toate tipurile de planuri filmice, în care panorama și gros-planul se îmbină cu măiestrie, vârtejul acțiunii, dialogurile vii și descrierile suculente de cadre sau personaje sunt seducătoare, povestea centrală se deschide către povești mai mici, revenirea la povestea centrală după ce structura savantă a cărții a fost dezvăluită prin textele care se nasc unul din altul. Totul ține de existența unei lumi specifice Doinei Ruști, o lume magică, foarte credibilă, dar și fantasmatică, în care extraordinarul devine la fel de convingător ca o comparație în limbaj neaoș. Peripeții tipice unui roman popular, dar și analiza psihologică din romanul intelectualist, savoarea și forța poveștilor te fac să citești cartea cu sufletul la gură și să crezi că ceea ce va salva Lumea va fi, până la urmă, povestea. Aceea care în egală măsură vrăjește și dă sens. mai mult
Romanul de amor se împletește palpitant cu crima și cu istoria unui oraș care conține în el povești nesfârșite dintr-o perioadă poleită, care-și trimite și acum, un secol mai târziu, razele spre urmașii unor oameni care știau să petreacă, știau să iubească, știau să trăiască în toate moodurile posibile, de la bucurie la dramă profundă.
Citește întreaga știre: Porția de carte. Parfum de București interbelic/ Fericirea noastră cea de toate zilele
Oana Dușmănescu, Libertatea
Carol e imprevizibilă, nu are încă un trecut în toată puterea cuvântului și, implicit, nici traume sau complexe. Ea face parte din categoria acelor personaje incomode care pune celor cu care intră în contact o oglindă menită să-i confrunte cu toate tarele (sub acest aspect, Carol amintește cumva, mutatis mutandis, de Lizoanca). Matilda e matură și elegantă, mult mai bine sincronizată cu senzația generală de plutire, diafan și imponderabil pe care o emană întreaga construcție epică, dar și cu accentele tenebroase, gotice, prezente mai ales când acțiunea glisează spre registrul romanelor de mistere, cu o anumită alonjă suprarealistă, ca în relatarea fugii Matildei: ,,În jur era noapte, în mine era beznă, iar fuga mea nu era prin oraș ci printr-o gură de monstru.ˮ.
Carol emană inocența oricărui început. Matilda este o eroină tragică, efigie a climaxului, a apogeului care prevestește declinul.
Zavaidoc în anul iubirii este, deloc în ultimul rând, și un roman al sudului, nu doar în sens geografic, ci și (sau poate mai ales) ca stare de spirit. Atmosfera levantină, de răsfăț boem, jovialitatea, verva balcanică și o anumită lumină caldă, blând-învăluitoare, dintr-o lume în care Istoria pare pusă în stand-by, compun un farmec indicibil al Bucureștiului, recognoscibil în anumite părți ale lui și astăzi. Să nu uităm: cea mai categorică declarație de iubire a Matildei se face în același decor solar: ,,Era liniște. Lumina sudului făcea ca fereastra să pară fără sfârșit. Și-atunci i-am spus: ˗Mă mărit cu tine!ˮ. Dar această stare de sud, veritabilă baie de lumină și de dulceață, nu este un dat. Ea se obține prin poveste, așadar trebuie alimentată prin arderea continuă a artistului. De cealaltă parte pândesc tenebrele, spectrele locurilor rele de care Zavaidoc își amintește gândindu-se la orașul natal, mai precis la pădurea Trivale, element al geografiei piteștene, foarte stimulativ șj azi pentru plăsmuirea de legende urbane întunecate: ,,Toamnă în pădurea Trivale, bântuită de căpcăuni plecați la vânătoare de ochi.ˮ. Fiecare oraș, inclusiv Bucureștiul, pare să fie un Ianus-Bifrons, contrast de sinistru și de sublim. Contrastul cu pricina este reperabil și la nivel individual, poate cel mai sugestiv prin duplicitatea doctorului Carniol, un alt personaj extrem de bine construit, cu un aer baroc, respectabil în public, însă dezgustător și chiar diabolic în viața privată.
Sorin Iagăru Dina, Ficțiunea
Am avut norocul să citesc romanul în manuscris, ca redactor al cărții. Niciuna dintre cărțile Doinei Ruști nu se se oprește cu atâta emoție asupra unui an complex și fermecător, cum a fost anul 1923. Zavaidoc în anul iubirii este un roman de dragoste, cu o compoziție insolită, spusă din trei perspective, care, pagină cu pagină, reconstituie istoria unui an din Bucureștiului interbelic. Totul este viu și veridic, fiecare pagină te transportă în cotidianul unei lumi irepetabile.
Mariana Alexandru
Romanul se construiește dintr-o alăturare de teme ce conferă complexitate și profunzime narațiunii. Dincolo de romanul erotic, intuit din titlu, asistăm și la un roman polițist, la un roman istoric sau la un roman social, care duc armonios spre mesajul cărții, la un sens metaforic al lecturii. De la idei care fac parte din mentalul Bucureștiului la relaități indubitabile, totul este topit într-o poveste care evoluează surprinzător de la confesiunea monografică spre confesiunea pasională. În palimpsestul lui Zavaidoc, vom putea observa faptele cotidiene, dar și elementele unui roman autobiografic. Diversitatea direcțiilor epice construiește un caleidoscop de senzații, imagini și trăiri ce poartă cititorul prin spațiile deschise ale Bulevardului Elisabeta, prin grădinile de vară și tavernele Bucureștiului, în spațiile micilor magazine de familie sau în cele intime și recluzive ale mansardelor.
Romanul propune literaturii române un personaj insolit care va fi foarte greu de recunoscut în imaginile de epocă rămase mărturie. Înregistrările audio de la finalul anilor ’20 păstrează vocea unui artist care, în fața microfonului de studio – noutate pentru toți la acea vreme – își va fi cenzurat cu siguranță chiotele, excesele și libertatea interpretării muzicii. Și acesta este Zavaidoc – vocea, cel pe care îl ascultăm din vreme în vreme, mai ales atunci când dorim să recuperăm ceva din spiritul anilor interbelici. Povestea Doinei Ruști ni-l oferă pe Zavaidoc – personajul, propunând interpretarea vieții, a destinului și a iubirii. Expansivitatea lui și modul în care îi atrage pe ceilalți în lumea sa, aproape anihilându-le voința, fac din el un personaj unic, irepetabil, ce pare că împarte cu cel recuperat de plăcile de patefon doar câteva detalii biografice.
Zavaidoc este un pretext. Romanul nu este în mod absolut despre cântărețul interbelic, ci este despre viață, despre bucuria momentului și a existenței libere, despre clipa irepetabilă generatoare de sens.
Zavaidoc și o vitrină cochetă, pe Dorobanți, așa cum merită.
Am gonit pe bicicletă alături de domnișoara Carol. Am suferit împreună cu Matilda. Dar mai mult decât vocea acestor personaje, e vorba despre Gatsby al românilor și despre anii nebuni ai Bucureștilor. Recunosc, până acum asociam roaring 20’s cu Fitzgerald și societatea de peste ocean. Ani la fel de nebuni, spumoși, strălucitori au trăit și locuitorii de pe malurile Dâmboviței. Am aflat acum. Zavaidoc e mai mare decât Gatsby, e creatorul care arde cu pasiune și dragoste, care cântă din rărunchii inimii. E imaginea perfectă a acelei perioade. Dă totul acum, apucă viața cu ambele mâini, nu te mai gândi la ziua următoare. Așa cânta seară de seară. Și apoi o lua de la capăt.
După ce a făcut epoca fanariotă cool, Doina Ruști ne arată altă perioadă în care Bucureștiul e un Paris, un fel de Viena, un oraș strălucitor, uriaș, plin de muzică și glasuri amestecate, o metropolă care naște istorii după istorii. Și literatură adevărată. Căci Zavaidoc în anul iubirii e un roman care are loc în raftul Doinei Ruști, alături de cărțile deja clasice. Romane care nu pot fi vârâte într-o categorie anume. Căci literatura adevărată (clasică, nu știu cum să-i spun) nu e perfectă. Nu respectă criteriile cutare și cutare, nu intră prin fanta nu știu care în literatura de tip X sau Z. Cărțile Doinei Ruști nu au categorie. E suficient să asculți cuvintele cum bolborosesc și cresc în fraze. Doina Ruști dă impesia că-ți vorbește, nu se ascunde în spatele unor fraze meșteșugite, pline de cuvinte pompoase. Nu se folosește de artificii, de întorsături de situație gândite prin scheme complicate.
Scris în vreo trei săptămâni, am auzit-o spunând la Muzeul Literaturii despre Zavaidoc în anul iubiri. Ar fi putut să scrie povestea asta și într-o noapte sau în răstimpul unei romanțe. Căci a scris cum cânta și trăia Zavaidoc. Și e super mișto că e istorie, istoria noastră, nu doar ficțiune. Așa că am impresia că e mai mare ca Marele Gatsby. Nu pentru că Zavaidoc e al nostru, nu-i vorba de genul ăsta de naționalism. Asculțați cartea și-o să înțelegeți. Da, ascultați mai mult decât să citiți.
Petre Nechita, FB
Am știut din primele pagini că va trece în fruntea topului meu personal. Că vor fi momente (am multe d’astea) în care evaluând ce am facut bun cu timpul meu, lectura acestui roman mă va face să mă bucur, să știu că nu s-a scurs timpul degeaba, că romanul ăsta va lăsa urme mnezice.
Vreau să spun din capul locului că asta nu e o cronică, ci pun în cuvinte experiența pe care am avut-o citind romanul; pentru că e o carte pe care dacă o decriptezi, îți dă fiori permanent și te face să te intrebi: eu ce las în urma mea?
Am citit “Zavaidoc în anul iubirii” în manuscris, o astfel de lectură nu poate fi decât tulburătoare, inevitabil e însoțită de o mare curiozitate, de bucurie, dar și de așteptări. Așteptam o biografie romanțată, dar nu, e un roman cu personaje seducătoare, însuflețite, cu “fapte”, cum spune Carol, naratoarea, cu acțiune și mistere petrecute în Bucureștiul interbelic. Trei voci, trei fire narative se completează atât de surprinzător, cum numai finalul din “Mămica la două albăstrele” m-a mai uluit. Mulțumesc încă o dată pentru bucuria acestei lecturi, pentru călătoria emoționantă!
Cris Isal, Goodreads
Ce o mai fi și cu dragostea asta? O interogatie recurenta a vieții noastre, la care Doina Ruști nu intra în capcana răspunsurilor, nici previzibile, nici căutate. Il lasă pe Zavaidoc sa se desfășoare plenar, într - o poveste care merge pas la pas cu cititorul, glisand între realități știute, trăite sau închipuite.
Zavaidoc e proaspăt! Proaspăt ieșit pe piața de carte, dar și în lumea larga de acum. Intre poveste și spectacolul vietii, aceasta este provocarea Doinei Ruști pentru Zavaidoc
Carmen Târnoveanu, Goodreads
Greutatea acestei cărți vine din forța scrisului și din imaginația debordantă a unei scriitoare originale. “Zavaidoc în anul iubirii” urmărește un epos, legat de cel mai popular cântăreț al României interbelice, în imagini de forță vizuală sau cinematografică, și a unei epoci convingător reconstituite.
Ciprian Handru, Cultura
Am citit Zavaidoc dintr-o suflare, adică intr-o noapte. Superbă carte, scrisă cu măiestrie; cu stil, cu o înlănțuire si întrepătrundere a firelor epice, detectivistică chiar, dar cu introspecție si analize sufletești, de viată, de oportunitate, de șansă.
Nona Henti
Zavaidoc în anul iubirii este și o reflecție asupra destinului. Cât de mult ne influențăm unii pe ceilalți? Sunt iubirile pierdute cu adevărat uitate vreodată? De ce ne agățăm de cei cu care avem un trecut comun? Doina Ruști pare să fi jonglat cu aceste întrebări și nu numai atunci când
a scris acest roman. O simplă căutare pe internet relevă teribil de puține informații despre cel căruia i se spunea Zavaidoc, pe numele său adevărat Marin Teodorescu. Îmi place să-mi imaginez că, undeva în faldurile timpului, vocea lui încă răsună prin grădinile din Micul Paris.
Miruna Vasiliță, Bel-Esprit
Un stil narativ singular
La Jornada, Mexico City
O prozatoare puternică și originală.
Paul Cernat
Chiar și cele mai mici detalii sunt veridice în scrisul Doinei Ruști
Magyar Nemzet
Cuvântul cel mai des întrebuințat în legătură cu romanele Doinei Ruști este vigoarea.
Tania Radu