Comunismul romanesc în moară realismului magic
Prefață la romanul Fantoma din moară, ed 2024
Doina Ruști a atras atenția printr-un demers ficțional în care atracția pentru realismul magic redimensionează atât narațiunea "hipertextuală", implicată în actualitate, cât și narațiunea "istorică". Totul - într-o formulă în care robustețea epică, autenticitatea psihologică și ingeniozitatea imaginativă a intrigii fuzionează cu naturalețe. Potrivit lui Dan C. Mihailescu, "Puțini prozatori se pot mandri astazi că pot spune o poveste - cursiv, fermecator, fără digresiuni narcisiste. Doina Ruști e printre ei, fără îndoială". Asa este.
Doina Ruști și Paul Cernat, la apariția romanului Fantoma din moară, 2008
Vădind alte mize, cel de-al treilea roman, Fantoma din moară , are totuși în comun cu precedentele predilecția pentru o entitate nonrealistă, folosită drept pivot al poveștii și, deopotrivă, al realului.
Tipologic, Fantoma din moară se situează în "zona" unui nou realism magic. Doina Ruști nu se sfiește să asume, frontal, nedrept hulita problematică rurală, într-o compoziție inteligentă și pregnantă, unsă cu toate alifiile sensibilității actuale. Reinventează, apoi - pornind de la o comunitate din sudul Olteniei - "romanul-fresca social-istorica" și romanul "de familie", formule active încă în proza anilor 60-70, dar abandonate de generațiile mai noi: o fabulație amplă și tacticoasă, de "largă respirație" și cu rădacini autobiografice, axată pe istoria socială a deceniilor de comunism, dar cu ancore atât în trecutul mai îndepărtat (mergând până la începutul secolului XX, în vremea lui Spiru Haret), cât și în actualitatea imediata (printr-o "telescopare" fantastică a trecutului personal, în blogul unui tanar scriitor). Sondaje realist-magice convingatoare, în trecutul comunist și interbelic, au mai întreprins și alți congeneri: Razvan Radulescu (în Viața și faptele lui Ilie Cazane), dar mai ales Filip Florian (Degete mici) și Mircea Cartarescu în Orbitor; spre deosebire de ei, Doina Ruști nu exceleaza prin virtuozitatea scriiturii - desi scrie bine, expresiv și "viril", cu o acuratețe fluentă și dezinvoltă, aptă să controleze simultan registre multiple -, ci prin forța relatării, bine stransă în chingile unei compozitii substantiale.
Recuperând "nevoia de Poveste", autoarea o asociaza, cu justă masură, nevoii de recuperare a memoriei istorice. Doina Ruști a stiut să ia ce i se potrivește nu numai din proza postmodernă actuală, ci și din aceea a "generației 60" (cu incidențele sale sud-americane cu tot), din prozele fantastice ale lui Mircea Eliade și, last but not least, din "fantasticul interior" al lui Cezar Petrescu.
Să mai adaug doar că, în epoca satului global, Fantoma din moară e un roman "cu radacini".
Cartea este alcatuită din trei părți, inegale ca pondere - nu și ca valoare, deși finalul celei dintai pacatuieste prin abuz de explicitari. Pretextul e declarat autobiografic: moara parasită a lui Gogu Stanescu, rechiziționată de comuniști în anii 50, dezafectată ulterior și demolată tot de ei, în anii 80, a existat (o imagine a ei poate fi gasita și pe Internet). Satul doljean Comoșteni, de la varsarea Jiului în Dunare, este satul natal al autoarei, iar Adela Nicolescu, eroina centrală a primei parți (dar și cea care dă "click" mintal pe urmatoarele două!), are, în parte, datele unui alter ego al Doinei Ruști. Fundalul comunist este reconstituit, în toată concretețea și dramatismul lui, cu implicarea specifica unui roman "trăit", dar fără patetism, iar realitatea istorică - integrată firesc în textura poveștii, fără digresiuni inutile. Desi spectaculoase în sine, decolajele fantastice sau fantasmatice nu disonează în raport cu "realismul" lumii evocate, neverosimilul debușând în cele din urmă într-un roman - verosimil - al "spatiului mental" colectiv. Fantasma (nenumaratele ipostaze ale Fantomei din moară ) conferă narațiunii farmec, relief și necesarul dinamism, fiind deopotrivă "suflet" și "motor" al istoriei romanești. Imaginația (meta)ficțională a autoarei lucrează ingenios, subordonand experimentul poveștii și istoriei personale: în prima parte, scrisă la persoana întâi (Viața secretă a Adelei Nicolescu), naratoarea își întalnește "viața secretă" într-un roman omonim scris de tânărul Florian Pavel. (Fără să-l fi cunoscut până atunci, femeia se descoperă povestită în toate detaliile vieții petrecute, până în 1985, la Comoșteni, sub spectrul unei mori blestemate). Intreaga secțiune alternează confesiunile și comentariile Adelei cu fragmente "din afară" despre viața ei, extrase din romanul lui Pavel. Tip de nouveau riche, cu radacini securiste, acesta din urmă e - se va vedea mai târziu - nepotul prigonitorului comunist al bunicului Adelei: la putin timp după moartea lui Stalin, Andronache Pavel îi arsese invățătorului liberal Ion Nicolescu "neprețuita" bibliotecă veche.
În partea a doua ( Moara ), persoana întâi lasa locul persoanei a treia, iar eroul central devine securistul Nini. Perspectiva lui e astfel mai semnificativă decât cea a Adelei. După ce, într-o încăierare de adolescență, îl ucide în moară pe unchiul Adelei ("Maxu"), acesta scapă de canoanele școlii de corectie acceptând să lucreze pentru Securitate; ajuns "ștab", încearcă totuși să-si răscumpere vina protejandu-și, după puteri, consătenii și strângând, prin vasta-i rețea informativă (alcatuită mai ales din săteni), relatări relevante despre "fenomenele inexplicabile" inregistrate în proximitatea morii: apariții și dispariții inexplicabile, pulsiuni irezistibile și halucinații care îi bântuie pe cei legați, într-un fel sau altul, de cei implicați în crima din 6 iunie 1962. Romanul despre "viata secreta" este inlocuit, asadar, de "dosarul morii".
Remarcabil prin combinația de intimism discret și tragism în surdină e romanul de familie al Adelei, fiică și nepoată de invățători rămasă în anii 80 singura supravietuitoare a neamului Nicolescu: mama îi dispare, inexplicabil, în moară, tot acolo îi e ucis unchiul, tatal fuge din țară și își găsește sfârșitul în America, bunicii se prăpădesc în anii 80, iar casa și terenul le raman de izbeliste. Dar în jurul Nicoleștilor roiesc nenumarate personaje ale satului, o întreagă lume, agresată și schimonosită, o societate rurală diversă și policromă. Aproape toate personajele se rețin, autoarea avand nu numai "știința" de a le prinde pe viu, din mers, fizionomiile distincte, ci și capacitatea de a țese, răbdător, o întreagă rețea de istorii în jurul acestora, făcându-le astfel să traiască într-un microcosmos organic. Știe, în plus, să concentreze destinele unei comunități în jurul Fantomei, pentru ca, după demolarea morii, să restituie fiecarui om în parte propria "portiune" din fantasma pierdută. Foarte reusite sunt, cu deosebire, poveștile de viață ale țăranilor, deveniți informatori ai Securitatii; Doina Ruști inovează, practic, tipologia narativă a turnatorilor "simpli", "de rând", dezvăluind, fără maniheism moral, o umanitate lovită, pentru care delațiunea constituie, după caz, o forma de revanșă, de apărare sau pur și simplu de conservare. Cea mai izbutită figură este, de departe, Sandina, celibatara bătrână, acrită și cinică de lângă moară, dezamăgită în dragoste și convinsă de singurul iubit din tinerețe (care nu se va casatori cu ea niciodată) să-și toarne consatenii.
Observația lucidă și profundă a umanului, amestecul de duritate rece, maliție și vibrație empatică este o calitate majoră a prozatoarei, vizibilă și la nivelul limbajului: relatarea albă, cu note mușcătoare, se asociază au juste milieu cu plierea pe limbajul țărănesc și cu un registru "magic" fără a fi folclorizant, poetic fără a fi poetizant. O scriitură, încă o data, "virilă".
Autoarea cunoaste universul rural din interior, îl aude și îl simte cu o autenticitate inaccesibilă outsiderilor, știe unde să se oprească, știe cum să gradeze și să dozeze efectele, dublând climaxul prin anticlimax. Semnificația simbolică a "fantomei din moară " ( moară timpului care macina destine) centrează romanul în jurul spectrelor istoriei locului. Momente de varf ale carții, în care intensitatea și dramatismul urcă vertiginos în barometru, sunt demolarea, de fapt: dezvrăjirea morii - după dezastrul de la Cernobâl - la ordinul lui Nini (cu reverberații sumbre asupra întregii comunități sătești, supuse disoluției) și excelentul capitol final: cele "doua zile" în care se concentrează, anticipativ, toate evenimentele expuse în precedentele capitole sunt sintetizate în "doua zile" (ei da, lumea în doua zile!): avem, mai intai, momentul auroral al învățatorului Ion Nicolescu (mai 1910), cu scrisoarea de felicitare a lui Spiru Haret și tot tacamul, dar și cu anticipari nelinistitoare (prin cei doi copii amărâți, virtuali torționari); apoi, începutul sfârșitului, cu destrămarea sumbru-crepusculară a vechii lumi (noiembrie 1953). În prezența fiului Sile - proaspat întors din lagar, cu aspect umil, de cerșetor - activiștii Pavel și Pistol îl somează pe batrânul învățător "burjui" să-și ardă, biblioteca, inclusiv corespondența inedită cu Spiru Haret. Inchisă, ca-ntr-un recipient, de clădirea precomunistă, energia suferintei mute supravietuiește spectral, ca un refulat al comunității, întorcându-se finalmente asupra fiecarui membru al ei.
Scrisă de o prozatoare puternică și originală, rara avis în literatura română postdecembristă, Fantoma din moară nu este doar o apariție de vârf a acestui an editorial, ci și una dintre cele mai convingatoare și expresive ficțiuni despre comunismul autohton publicate în ultimul deceniu.
PAUL CERNAT
Text publicat în revista Bucureștiul cultural, 2 decembrie, 2008
Doina Ruști, 2008, după apariția romanului Fantoma din moară
