Doina Ruști
SIGCHLD, fork() and sleep()
Romi ridică ochii din hârtie, ca și cum ar fi ieșit din saună, înregistrând vag silueta seminaristului și respirația sălii. Citi automat subiectul, scris c-un marker nou, Emanciparea femeilor în secolul 19, examinând literele ascuțite, ieșite din sticla tablei, verzuie, împănată de nori albi. Apoi recăzu în paginile pe care le scrisese, simțind cum îi dospește în ceafă un dezgust monoton. Mai întâi fusese indignat de ipocrizia unui preot, ca în pagina următoare să se ambaleze, distrugând discursul unui politician. Rând pe rând, a scos din pânzele cenușii ale istoriei bărbați îngâmfați, care și-au păzit privilegiile cu dinții, iar cu fiecare față bărboasă, răsărită în minte, se apleca pe nesimțite către spatele arcuit al unei femei - o femeie care plutea pe deasupra paginii, vânturându-și părul în benzi elastice, scăpat de sub bonetă, viclean, rugător, ca un șarpe cu zece capete unduitoare și caline, o femeie care tocmai s-a întors de la biserică și s-a și apucat de treabă, îngenunchind pe podelele terfelite de milioane de perii. Ah, și ce dimineață intensă avusese femeia asta! Aprilie cețos, pași mici, pe alee.
Când s-a trezit nu știa că e ceață. Fereastra albită o făcea vioaie ca vrabia. A alergat în bucătărie, a făcut ceaiul, a prăjit carnea. El i-a surâs, ea și-a trecut degete delicate prin șuvițe, iar un ceas mai târziu, prin ceața albă, a pornit spre biserică.
Înainta drept, înfășurată în tartanul prelins pe umeri ca o pastă de ciocolată. În spatele bisericii, bineînțeles sub o salcie, o aștepta un bărbat. De fapt, celălalt.
Romi, cufundat în teza lui de istorie, n-o judeca în niciun fel pe femeia cu părul ei nici blond nici șaten, împachetată bine în cel mai bun tartan și plecată cu noaptea-n cap la biserică. Celălalt era un bărbat atât de aprins că, doar privindu-l, te-ar fi contaminat suflul lui moale. Aștepta rezemat de copac, ținându-și un picior îndoit.
S-a aplecat, știind că ochiul pe jumătate închis o vede de la distanță, și-a trecut printre crengile curgătoare, zâmbind fără să-și miște buzele, în timp ce șuvițele îi alunecau exact ca niște șerpișori de nisip. Amantul a întins brațul, făcând-o să dispară sub pelerina de moleschin.
Întâlnirea din spatele bisericii n-a durat nici jumătate de oră. A fost năvalnică, o perioadă din existență, încolăcită discret în jurul unei sălcii care încă se leagănă într-un creier preocupat de examenul la istorie. În preajma copacului, în șuvițe plângătoare, se învârte toată partea importantă a două vieți. Însăși mâna care scrie, agățată de dimineața cețoasă, nu este decât o clipă de foc a unui tărâm în care nu există decât întâlnirea din spatele unei biserici. Iar amintirea ei, decupată în mii de bucăți, plutește încă sub perdele minții. Femeia a ținut minte acele frânturi, alese ca s-o țină trează nu doar pe ea, ci și pe Romi, care scrie de zor teza lui la istorie. Iar între firimiturile dulci, ale dimineții de aprilie, stălucește în primul rând nasturele de la bluză, desfăcut cu un singur deget agil, un năsturel de sidef, care alunecă grăbit prin butoniera minusculă, lăsând la vedere un moț doritor. Abia după aceea vin celelalte gesturi care urmează după ce e descheiat primul nasture. Căci nicio întâlnire din lume nu rămâne în amintire doar cu acea clipă de adevărată și incontestabilă uniune, ci cu neînsemnatele amănunte de aramă și foc. Carnea lui elastică și neliniștită, bătând pânza brăzdată de cusături. Piciorul aburit, în timp ce dispare în pantalonii de stofă. Există întâmplări mici și dense care țes cu entuziasm viața spumoasă din sângele unei femei. Mai ales în timp ce freacă podelele. Căci ce mână lipsită de viața asta toarsă și răsucită intens ar lucra cu atâta dragoste la curățatul unor scânduri tocite? Și cine s-ar înhăma pe câmpul de foc al hârtiei de scris, fără întâmplările astea petrecute în dimineața de aprilie?
Romi era foarte mulțumit de subiectul examenului. Devotat până-n rărunchi cauzei femeilor din secolul 19, lăsă entuziasmul să-i curgă prin vârful cam mocirlos al pixului mov.
Când soarele ajunse la ferestrele înalte ale amfiteatrului, fu învăluit în pături fierbinți, ca în anii copilăriei, când, gripat, aștepta cu-nsuflețire mâna maică-sii, iar sentimentul acesta îi umflă dintr-odată nările, făcându-l să-și ridice din nou ochii din foaia albăstrită de fraze.
E cald, iar în aerul mișcător al sălii de examen, la nici jumate de metru în față, pulsează ceafa pletoasă a lui Cico. Scrie alene, mișcându-și din când în când umărul, prin tricoul subțire ca o batistă. Din părul umezit, din mișcările bărbiei ies valuri invizibile de aftershave, ceea ce lui Romi îi aduce automat în vizor sticla verde de pe etajera comună. Ochii se lipesc de ceafa transpirată a lui Cico, i se taie brusc cheful de scris. Șirul lung de macho, femeile îngenuncheate, revolta lui, toate adierile care îi suflaseră sub aripi nu mai sunt acum decât fâsâieli, acte fără valoare. Ceața de aprilie coboară de pe clopotnița fără consistență, învăluind treptat ceafa lui Cico, omoplatul lui mișcător. Poate că Cico a uitat deja întâlnirea de sub salcie. Cico, acel Cico din fiecare zi, cu pantalonii căzuți sub buric și palmele ca niște evantaie de plastic, viu, real și fără de care viața ar fi foarte tristă. Urmărindu-i mișcarea brațului, putea să-și dea imediat seama că Cico executa acum plutonul interminabil de bărbați bățoși și cu țâfna pusă, nenumărații tataie care mișună pe toate coridoarele clădirilor impozante, în birouri capitonate, îngenunchind fetele surâzătoare și indiferente, care se mișcă și ele nestingherite de la un tataie la altul. Cico are amândouă emisferele cerebrale capsate pe toți bărbații din lume, de la bărbatul legitim al femeii care spală podele până la tatăl lui adevărat, care visează o sută de amante, închis pe dinăuntru în dormitor. Nu doar tatăl lui ori bărbatul înșelat, ci absolut toți bărbații sunt adversarii lui Cico. Îl pândesc, pregătiți de atac, în timp ce el suspină sub salcie. E aproape destins și pregătit pentru luptă, e un țap tânăr. Printre crengile înfrunzite se vede șoseaua pustie, dincolo de gardul bisericii, învăluită în ceața unei dimineți de aprilie. Omoplatul lui Cico tresare. Se vede dintr-o ochire că acum scrie fraza de încheiere, precipitat, avântat, triumfal, punând, în sfârșit, punct. În secunda următoare se vor ridica, amândoi, adormiți, învăluiți în indiferență, inofensivi, doi oameni care se îndreaptă alene spre camera lor, întunecată și caldă, ca într-o gingie.
2008, februarie
