Doina
Ruști

1. Ferenike pornește de la un episod al copilăriei dumneavoastră. Care a fost acel moment declanșator și cum s-a transformat el într-un nucleu narativ atât de complex?

În intenția mea inițială n-a fost să dezvolt un conflict epic. De aceea am ales la întâmplare, dintre multe fapte sortite uitării, o întâlnire anume cu Florence, o mătușă care arăta ca un star din filmele interbelice, socotind-o prima mea întâlnire cu lumea din spatele unui om, respectiv cu un strop din gândurile ei ascunse, din ceea ce-a trăit rău, o întâlnire cu acea parte secretă a ființei sale. Adeseori o numim intuiție. Pentru unii se numește vizionarism. Sunt alții care i-au dat o aură lirică, considerând-o revelație. În termeni mai simpli, e un tip de imaginar care îți dă ocazia să iei parte subiectiv la contextul istoric al unui om. Un moment care îmi vine în minte imediat este cel al întâlnirii cu Florence, într-o zi de vară, pe când mă aflam la o vârstă incertă, în primii ani de școală, și când, fără să știu cum și de ce, m-am întâlnit cu neliniștea unui om. În Ferenike, întâlnirea e un fel de prolog, o introducere în matricea mea temporală, numită Comoșteni.  Dar ea nu face parte propriu-zis din poveste, nu se leagă de subiect și nici de mesaj, ci este doar anticamera unei lumi în care domnește euforia în toate formele ei, inclusiv cea a morții, ca act necesar. Toate întâmplările romanului sunt plasate în zona asta, a întâlnirii mele cu Florence.

1. Cât din Ferenike este document personal și cât este pură ficțiune filtrată prin simbol?

Mereu am urât matematica, dar cum tatăl meu a fost contabil, în onoarea lui voi încerca un exercițiu statistic. Subiectul romanului este 100% real. Niciun fapt nu vine din ficțiune. Felul în care se derulează povestea, lentila povestitorului, ordinea în care am ales să se întâmple faptele, pe scurt, toată arhitectura din Ferenike ține de ficțiune. Toate personaje sunt reale, au existat sau există încă.

1. Romanul este populat de o galerie de personaje „pictate față-spate”. Cum ați construit această ambiguitate între realitate și ficțiune în conturarea lor?

Prin exercițiu celorlalte romane ale mele.

1. Ce semnificație are fetița care poartă rochii pe poalele cărora sunt scrise alte nume? E o imagine poetică sau un alter ego?

În ultimele decenii s-a instituit, aproape ca regulă povestirea la persoana I, printr-un act de dedublare. Am vrut să spulber umbra naratorului, încercând să fiu personaj pe bune, nu efigie recuperată dintr-un trecut cețos, ci eu însămi, care și astăzi încă mai port aceeași rochie cu nume, trăiesc perpetuu personalizarea fiecărei acțiuni în detalii uneori excesiv întărite. Zilele trecute mi-am cumpărat o cămașă (nu port bluze, ci cămăși), iar primul lucru pe care l-am făcut a fost să cos lângă prima butonieră un pătrățel, cu importanță doar pentru mie. E un act de luare în stăpânire, e un fragment din harta individuală.

1. Numele Ferenike are o puternică rezonanță mitologică. Ce v-a atras la această figură istorică și cum se leagă ea de mesajul cărții?

Numele s-a impus în lumea mea intimă într-un moment de tensiune, când am simțit impulsul de a individualiza o stare de fapt. De-a lungul primilor mei 16 ani de viață, dialogul purtat în minte și întâlnirile cu umbra interioară m-au ținut sub teroare. Până în momentul în care le-am dat un nume și am preluat controlul. Toate faptele numite se cumințesc, toți demonii cu nume își pierd independența. Pentru mine numele are importanță majoră. În romanul Manuscrisul fanariot există cinci cuvinte care țin firele acțiunii. Totul se învârte în jurul numelui (purtat, furat, schimbat metamorfozat etc.). Tot așa în Mâța Vinerii, strada Murta leagă firele unor căutări. Numele greșit, păstrat parțial, numele, cu toate versatilitățile lui, apare obsesiv în oricare dintre scrierile mele. Prin urmare, și aici numele e simbolic nu doar prin sens, ci prin poziționarea lui în istoria personală. Când l-am auzit prima oară, era parte dintr-o lecție de gramatică (declinarea lui nike-victorie), dar în istoria personală a generat pactul pe care eu l-am făcut cu propria umbră. N-am povestit întâmplarea în roman, ci Ferenike e sumă a experiențelor dureroase din prima parte a vieții. Este numele pe care îl dau morții.

1. În roman, locurile și lucrurile par încărcate de simbol — casa, moara, fântâna, pământul. Cum lucrați cu simbolul în proza dvs.? Vine din instinct sau din construcție conștientă?

Atât în viață, cât și în scris, totul este personal, adică simbolic.

1. Ați afirmat că Ferenike este și un experiment privind confesiunea. Unde se termină sinceritatea și începe „jocul” literar?

M-am referit la faptul că în Ferenike am povestit despre cum povestesc. Respectiv, am reluat demersul fabulatoriu într-o tonalitate care persiflează retorica de tip memorialistic. În romanul Manuscrisul fanariot, când Maiorca pleacă la întâlnire toate vasele din bucătărie o încurajează să plece. Sau, după întâlnirea din Bozărie, tot Bucureștiul e copleșit de gurile mici ale dorinței fără sfâșit. Ele devin personaje, urcă scările de la palat, caută inimi de locuit. În Homeric, drumul lui Pantelimon prin zăpadă e firul (diegeza) unei povești, trăsura roșie intră în visele oamenilor, portretele de pe zidul măcelăriei fac înconjurul Europei etc. Tipul acesta de fabulație e un fel de marcă a scrisului meu. Apare și în scrierile de tip fantastic, dar și în cele realiste. Din pantofii afundați în mocirlă, se ridică fantoma fratelui vitreg sau din atitudinile mărunte ale unui copil se naște portretul tatălui necunoscut (în Mămica la două albăstrele). Din faptul senzațional, relatat în ziare, prinde ființă muzica lui Zavaidoc, în romanul omonim. Lupul imaginar din mintea unui pianist solidarizează un grup exilat, în Sălbatica. Toate aceste tipuri de fabulație se regăsesc în Ferenike, spuse la persoana I, puse pe seama mea ca autor-personaj. Prin urmare, sinceritatea este absolut necesară, mai ales într-un roman autobiografic. Este sinceritatea mea de scriitor. Este un tip narativ.

1. V-a fost vreodată teamă că o confesiune prea personală poate deveni o formă de vulnerabilitate expusă?

Nu. Aceasta este o reticență a vârstei tinere. În plus, nimic din ceea ce-am trăit nu mă face vulnerabilă, dimpotrivă. Nu povestesc ca lecție de viață, ci pentru că vreau să construiesc o lume ficțională din fapte trăite detaliat, dureros și exuberant în aceeași măsură. Nu fac o confesiune terapeutică, ci una literară.

1. Povestea sugerează că fiecare gest, oricât de nesemnificativ, poate influența trecutul sau viitorul. Credeți în această putere tainică a micilor întâmplări?

Normal. Deja o știu, am trăit suficient pentru asta. Pe măsură ce trecutul se limpezește, viitorul e din ce în ce mai previzibil.

1.                În ce fel credeți că romanul Ferenike se așază în dialog cu marile traume ale istoriei recente?

Nu cred asta. Resping literatura traumei. Fiind formată ca scriitor prin literatura sud-americană și prin narațiunea de tip faulknerian, cred în actul sublimării. Poate că de aceea din Dostoievski am ales Demonii, iar din Kafka parabola ușii închise doar pentru un om.

1.  Ați spus că ficțiunea este puterea unei povești de a trimite un mesaj cât mai departe în timp. Care este mesajul pe care l-ați dorit transmis prin Ferenike?

Mesajul unui roman este secretul sacru al autorului. Fiecare cititor care ajunge acolo are o viziune personală. Acesta este jocul, acesta este deliciul literaturii.

1. „Ferenike” — a purta victoria. Este povestea un act de luptă sau un act de salvare?

Nu am privit astfel lucrurile. Ferenike e doar moartea mea, născută odată cu mine.

1.   Dacă Ferenike ar fi un vis recurent, ce imagine din el s-ar repeta obsesiv, ca un memento personal?

Este un vis recurent

„Era întuneric, iar eu rătăceam printr-o clădire necunoscută. Am deschis ușa și am intrat. Sala, luminată de un felinar, pe care cineva abia îl lăsase din mână, mi se părea înrudită cu grajdul, tot așa, cu pereți albi și grinde din lemn galben. Ferenike mă aștepta pe o buturugă, exact ca cea pe care tăiam gâtul păsărilor în viața reală, iar alături de ea pâlpâia un foc mic. Știam că avem întâlnire. Vorbea clar și la fiecare cuvânt îi dădeam dreptate, mi se păreau îndreptățite cuvintele ei. A venit timpul, mi-a spus ea, foarte hotărâtă. Unul dintre ei o să moară. N-o să aleg, i-am răspuns, deși mi-era frică, și dacă n-aș fi fost în vis, probabil că eram mută. Dacă nu alegi, mi-a spus ea, cu aceeași voce egală, fără emoții și nuanțe, atunci vor muri amândoi. Înțelegeam cât de important era răspunsul meu. Dincolo de cuvinte, întotdeauna Ferenike îmi mai transmite ceva, un mesaj ca o lamă, ca să fiu sigură că nu glumește. Și știam și atunci, la prima mea întâlnire cu ea. (Ferenike, 2025, Humanitas)

Interviu de Claudia Nițu / Filme-cărți.ro