În primăvara anului 1793, străzile Bucureștiului străluceau ca după ploaie, mai ales Pitar Moș, la capătul dinspre Hereasca, unde s-a oprit Luigi Mayer. Chiar pe colț era ospătăria Berbecu, a cărei firmă, scrisă cu litere chirilice, ieșea dintre lăstarii de caprifoi. Pentru că se făcuse cald, cârciumarul scosese afară patru mese, abia vizibile din caza tufelor de răsură și de iasomie. Indiferent la grădină, Luigi a rămas cu ochii pe casa de vizavi, o clădire albă, cu obloanele balcoanelor proaspăt vopsite. Și abia după ce-a cuprins cu privirea acoperișurile din împrejurimi, a văzut-o și pe fata care mesteca fără interes în tingirea cu dracoline.
Luigi s-a așezat la o masă, cu ochii pe obloanele verzi, care începeau să se miște. În dimineața însorită, casa i s-a înfipt drept în creier, așa că și-a scos nottes-ul și creionul.
Cojile galbene, tăiate tăiței, luminau masa de lângă plită. Luigi a schițat la repezeală silueta zveltă a fetei, insistând să înnegrească părul, împletit în mai multe cozi mici, pliate de la creștet până la ceafă. Și-n timp ce linguroiul se răsucea, iar un băietan îl întreba pe Luigi ce poftește, pe balustrada micului balcon de peste drum s-au așezat niște brațele lemnoase.
Însă, acest amănunt nu apare în desenul lui Mayer. Pe fila cât palma au rămas doar casa cu balcoanele ei și o fată care se chiorăște spre ele. Nici măcar florile de iasomie nu apar în acest mic desen care-a trecut prin zeci de mâini, până când a ajuns la muzeu.
În acea dimineață de mai, care a fost dimineața desenului, multă lume a ridicat perdelele când în capătul străzii a răsărit un bărbat cu haină scurtă și lavalieră pepită, imediat știindu-se că este străin. Inclusiv în spatele oblonului verde se afla un ochi curios.
În curtea ospătăriei, fata punea în tingire încă un rând de lămâi, iar Luigi desena de zor, cu ochii pe obloanele verzi.
O emoție fugitivă a trecut pe la mai multe ferestre, și intuiția că zona cea mai parșivă a timpului începea de aici, de la un desen în creion.
Luigi a închis carnetul și-a trecut mai departe, oprindu-se la cișmeaua Madelnicerului să se răcorească puțin.
În mica grădină din fața ospătăriei Berbecu nu mai era decât silueta de fum a unei fete.
Ceva mai târziu, un cărăuș avea să găsească lângă cișmea, chiar lângă jgheab, un carnet nou-nouț, bucurându-se că doar o singură filă era folosită, cea pe care cineva desenase o casa și ospătăria din colț. Bucuros de descoperire, rupse la iuțeală pagina compromisă și ascunse micul caiet în dosul șorțului, într-un buzunar întărit pe margini cu moleschin.
Cât despre desenul lui Mayer - se opri într-un cui, iar gaura pe care-o primi, chiar în mijloc, se mai vede și astăzi, inclusiv un praf de rugină risipit de jur împrejur.
În acest timp, dascălul Lambru intră fără grabă în curte și un timp lenevi sub nucul bătrân, unde grădinarul îi întinse o pagină proaspăt ruptă dintr-un nevăzut caiet de notiție, spunându-i mai mult ca să se afle în treabă - era aruncată la fântâna Medelnicerului.
Lambru recunoscu imediat cuptorul din grădina ospătăriei, plus balcoanele de alături. Și, pierdut în tristețea lui fără nume, apucă pana și scrise în stânga, unde mica filă era complet albă, cu litere mărunțele dar ferme Ospătăria Berbecu. Slova chirilică, de om adormit, are și astăzi ceva derutant, mai ales că dedesubt este semnătura lui Mayer si mențiunea mai, 1793. Și asta pentru că după doar cinci zile, însuși Mayer, regăsindu-și schița într-un castron de cristal, din holul casei lui Lambru, o bună jumătate de oră se îndoise de propria paternitate. Și pentru că voia să spulbere orice îndoială, își semnă desenul, fără să îndrăznească să-l ceară gazdei sale, care de altfel, nici măcar nu observase interesul musafirului său.
