Zilnic primesc texte pentru colecția Biblioteca de Proză Contemporană (BPC) de la Litera, însă puține dintre ele ajung la tipar. Celelalte compun masa din ce în ce mai largă a respinșilor, transformați peste noapte în insurgenți, cu umori, făcând caz de imaginare fapte eroice.
Aproape niciunul dintre respinși nu este dispus să aștepte. Nimeni nu admite că ar fi alții mai buni decât el. Tocmai de aceea m-am hotărât să vorbesc despre procesul de selecție a textelor.
Am mai spus, sunt doar un scriitor și recomand proză. Dar recomandările mele trec pe la lectori, pe la evaluatorii de piață, prin ședințe de redacție și în ultimă instanță pe la editorul general. Puține dintre textele pe care le-am propus se reîntorc la mine, iar dintre acestea aleg unul singur, aproape în fiecare lună. Inevitabil, există respinși. Mulți. Și toți aceștia vor să știe de ce le-a fost respins manuscrisul. Dacă se poate vor să cunoască „exact” ce defecte are scrierea lor. Or, asta este treaba criticii literare. O editură alege ceea ce se potrivește criteriilor ei. Așa că mi se pare esențial să vorbesc despre respinși și despre câteva reguli.
BPC este o colecție care pune pe primul plan diversitatea (tematică & de stil). Or, prima greșeală a aspiranților se întemeiază pe reluarea temei/subiectului unei cărți aflate pe piață: a apărut în colecție, să zicem, o carte despre moartea tatălui - simptomatic apar zece manuscrise pe tema asta. Mai grav, chiar, există scriitori (nu puțini) care își imaginează conținutul unei cărți sau iau de bună o însemnare de pe net și își fac o opinie aproximativă despre conținutul cărților publicate. Apoi scriu și ei o carte, bazată pe acele impresii aiuristice. Așa, de pildă, cineva își închipuia că Translucid, romanul Ligiei Pârvulescu, ar fi un SF și voia să-i fie publicat un volum de povestiri SF, scrise în maniera anilor 70, sub motiv că sunt exact ca romanul sus-menționat. Nu știa că acel roman oferă o schemă narativă absolut nouă, că e vorba despre o dramă contemporană proiectată într-un număr impresionant de detalii etc.
Prin urmare, prima regulă pentru un scriitor care vrea să publice este aceea de a cunoaște colecția pentru care optează.
În acești ani, în care am intrat în contact cu scrisul contemporan, am constatat că puțini prozatori au cunoștințe minime despre narațiune și scris, despre fenomenul literar. A arunca un ochi peste o carte teoretică ar putea fi util; de exemplu, un dicționar, ceva gen Lector in fabula de Umberto Eco s-ar putea dovedi folositoare. Dar la fel de prețioase sunt lecturile de proză contemporană, care te pun în contact cu fenomenul din care vrei să faci parte.
Colecția BPC e formată în special din romane cu poveste fermă și noutăți stilistice evidente. Cu toate astea, mulți mi-au propus povestiri, texte dramatice, scenarii și chiar poezii. De pildă, Radu Găvan mi-a trimis un poem, care mai fusese respins anterior, tot la Litera, și desigur, a fost respins din nou, anul trecut. Sigur că poemul e o specie epică, totuși rămâne în esență o compoziție sintetică, are o anume cadență, o imagerie specifică. Poate fi potrivit pentru colecțiile de nișă, pentru editurile mici, care nu-și pun problema vânzărilor. E potrivit pentru postări pe net.
Aș spune prin urmare că a treia regulă este aceea de a trimite narațiune pentru o colecție de proză.
O altă chestiune se leagă de proza scurtă. Există aproape o invazie de volume de povestiri. S-a creat falsa impresie că s-ar cere proză scurtă. Piața spune însă altceva: povestirile se vând doar în cazul autorilor mari, cu un public deja format. Desigur, se publică multă proză scurtă, în tiraje foarte mici, ca parte a unei "industrii", fără importanță pentru literatură - să nu vă prefaceți că nu știți la ce industrie mă refer!:)
De ce nu publicăm povestiri? Rareori, autorii scriu povestiri închegate, cele mai multe fiind scrieri din categoria vanity, fără potențial de piață, fără cititori. Se vorbește (mult) despre povestiri, fără a exista o piață reală, fără a exista povestire - multe fiind consemnări, descrieri, exerciții.
În BPC apare în fiecare an un singur volum de proză scurtă, volum colectiv, pe o temă dată de coordonatorul volumului - adesea un scriitor. Dar cartea are mai mult valoare de catalog. Au apărut trei astfel de cărți. Toate celelalte 24 de volume sunt romane.
Dacă o colecție conține preponderent romane, ca BPC, nu văd de ce-ai trimite proză scurtă!
Există apoi mania "plachetelor". Este vorba despre volume cu mult sub numărul standard de pagini, propulsate sub falsa și isterica idee că o capodoperă trebuie să fie scurtă. Dar aici nu este vorba despre capodopere, ci despre încercări oprite pe intrigă. Atunci când nu ai o operă de nota zece, e nevoie de spațiu pentru a crea minima empatie cu cititorul. Apoi, mai există un impediment al cărților excesiv de scurte. Pentru o editură mare, care are cărți în librării, plachetele sunt cărți pierdute, lipite de alte volume și imposibil de vândut. Cărticelele subțiri sunt pentru edituri mici, cu tiraje inexistente, care pun coperta pe net și fac atâta gălăgie încât titlul sau numele autorului se impun, fără ca cineva să citească ori să vadă cartea respectivă. Bineînțeles, sunt și excepții, dar ele știți, întăresc regula: standardele internaționale pentru roman sunt de minimum 70.000 de cuvinte și maximum 120.000 de cuvinte. E OK și o carte de 50.000 de cuvinte, chiar de 40.000. Dar când scade sub 40.000, iar scriitorul nu are forță epică (de altfel, o calitate foarte rară), acea carte e pierdută.
Sigur că există exemple numeroase de cărți scurte, dar rețineți: acelea sunt capodopere, excepții. Cele care circulă prin edituri sunt creații modeste, relatări, verbalisme spumoase, multe - producții fără cititori reali. Povestirea fiind scurtă, diegesisul devine esențial. Dacă pe 20 de pagini nu se întâmplă nimic, nu există conflict, nu e poveste - cele 20 de pagini ajung la gunoi. Dacă într-un roman de 200 de pagini, nu se întâmplă nimic, nu apare conflict etc - există măcar șansa unei legături cu cititorul, prin ultima treaptă a cerșetoriei, anume aceea de a promite o poveste. Scriitorul slab adaugă personaje în neștire, lungește inutil narațiunea, fără să aibă idee cum s-o termine. Deși romanul e prost, îl ții totuși minte pentru această promisiune ori poate printr-un personaj, prin stilul frumos… Dar proza scurtă, care n-are o minimă compoziție epică, ci e doar o relatare despre cum naratorul privește cerul, nici măcar nu se ține minte. Desigur nici într-un caz, nici într-altul nu există șanse de publicare.
Un roman trebuie să aibă poveste fermă și nouă. Dar și mesaj. Mi s-a întâmplat de câteva ori să primesc romane bine scrise, cu emoție, cu un conflict bine repartizat etc., însă cu mesaj gata „fumat”. De exemplu, recent am primit un roman despre întâlnirea cu diavolul, ca în Doctor Faustus al lui Mann. Când abordezi o temă de genul ăsta, scrisă și rescrisă de alții, e obligatoriu s-o spui altfel, să vii cu altă concepție, cu alt mesaj. În caz contrar, scrierea este doar o pastișă. În aceeași categorie intră epigonii și mimeticii, aceștia din urmă fiind profilați mai nou pe rescrierea subiectelor de film. Au ajuns la mine cel puțin o duzină de romane fantasy, cu subiect postapocaliptic, mereu fiind vorba despre un personaj care traversează lumea decăzută, ca să salveze o plantă, o carte, un copil etc.
Unii s-au supărat că n-au fost publicați și-au mers cu teatralitate la altă editură. Este foarte bine. Aceasta dovedește că pentru orice carte există o editură potrivită. Prin urmare, nu disperați, dacă manuscrisul a fost respins. Mereu există o editură gata să te publice.
În încheiere aș mai spune că până acum am refuzat scriitorii veniți de la alte edituri, în ideea că o colecție este sau poate deveni o comunitate cu importanță în fenomenul literaturii. Trecând deja trei ani de când s-a înființat colecția și remarcând interesul în creștere față de ea, începând cu anul viitor m-am hotărât să accept în grupul nostru scriitori veniți de la orice alt grup. Și voi începe cu doi prozatori foarte talentați.
Preluată parțial după revista Ficțiunea OPTm
