Cartea Doinei Ruști cuprinde o serie de întâmplări țesute în jurul unor intrigi amoroase care se derulează în Bucureștiul fanariot de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Imaginați-vă niște vremuri tulburi, întunecate, incerte și uneori chiar periculoase, un trecut care până nu demult avea contururi fine, estompate, păstoase, însuflețindu-se și prinzând viață sub ochii cititorilor, învăluit în nuanțele vii ale unui discurs despre trăiri vechi de când lumea și totodată actuale prin caracterul lor general uman. Insistând pe intensitatea emoțiilor, pe temperatura înaltă a pasiunilor care stârnesc suferințe, trădări, nedreptăți, cele patruzeci și șapte de povestiri sunt tot atâtea instantanee cu personaje din epocă. Ele surprind gesturi, posturi, priviri și îmblânzesc realitățile crude, le imprimă o candoare aparte, aruncând asupra lor o altă lumină, blândă, inofensivă, cu alte cuvinte, îndepărtându-le de referent și aducându-le la zi.
Gulere de blană, anterie de in, stofe lungi și vărgate ori înflorate, șaluri de cașmir și de mătase, șaluri cu paftale sau șaluri de Persia, șalvari în culori vii, rochii de atlaz cusute cu fir de aur, basmale, baticuri și fesuri, franjuri și dantele, cercei, mărgele de sticlă, de os și mărgele din pietre semiprețioase, de ambră, inele, diamante, perle, safire, ametiste, smaralde, catarame argintate, năsturei sunători, ace de păr împodobite cu granat sau cu pene, sipete cu buzunare secrete, căciuli mari, globulare, tivite cu fir auriu, se derulează prin fața noastră, dau carnație textului, individualizează personajele sub ochii cititorului. E o senzație asemănătoare cu mirarea celui care, aflat în fața unui cabinet de curiozități, constată fascinat că exponatele se însuflețesc rând pe rând. Și, dincolo de stranietatea culorilor, aromelor, a zgomotelor și a ritmurilor, vorbim despre o lume plină de situații neașteptate, de pedepse crude și de judecăți nedrepte, cu sclavi în „nuanțe de ceaun afumat“, o lume cu oameni generoși, dar mai ales ticăloși, buni sau cel mai adesea răi, în care domnitorii și mitropoliții se implică fără menajamente în fiece dramă de mahala, o lume pe alocuri umbrită de negrul berzelor care poposesc pe malurile Dâmboviței clămpănind din ciocuri.
Adevărate bijuterii narative, povestirile au un ritm alert și foarte dinamic. Dar ceea ce surprinde sunt amănuntele, pentru că ele constituie metoda cea mai eficientă de a călători în timp, de a te transpune cu câteva secole în urmă în zumzetul viu al unor vieți, de a te întoarce în acele timpuri, căutând firele tot mai firave care leagă orașul frământat al zilelor noastre de un București liniștit și îndepărtat al sfârșitului de secol XVIII, într-o lume de ieri, când încă nimic nu se scufundase definitiv în hrisoave, când personajele erau încă vii, iar destinele lor tocmai se scriau. Gândiți-vă că suntem contemporani cu luarea Bastiliei, cu execuția ultimului rege francez, Ludovic al XVI-lea, cu instaurarea lui Napoleon, cu utilitarismul lui Bentham dinMetamorfoza plantelor și cu publicarea primului fragment din (Ur) Faust-ul lui Goethe, cu niște vremuri în care Jane Austen nu era decât o tânără studioasă și nefericită care, mergând la Oxford, se umplea de tifos, în timp ce genul de oameni din această carte, înveliți în anteriele lor, genul acesta de vieți, de obiceiuri va face deliciul scriitorilor occidentali abia un secol mai târziu, odată cu orientalismul. El exprimă imaginea celuilalt, alteritatea, e din aceeași categorie cu reprezentările „Marelui Turc” din secolul al XV-lea, personaj care, ornat cu un turban supradimensionat, a înfiorat mai bine de trei sute de ani mentalitatea europeană. Povestirile Doinei Ruști surprind mai ales pentru că reușesc să transmită o lume chiar în timp ce aceasta se face, ca atare, în universul acestor proze, semnul se schimbă, și „celălalt“ este neamțul Voicu ajuns la București „de peste munți“ (din Transilvania, adică), „împopoțonat cu haine negre, ca un greiere strâmtorat“.
Cum arăta Bucureștiul acelor timpuri? Cum erau Lipscanii, mahalaua Gorgani și Palatul Domnesc? Dar Mănăstirea Antim sau Mănăstirea Sfântul Sava cu o școală și multe chilii în jur, sau grădina botanică de la care începea cimitirul înlocuit azi de Biserica Rusă? Sunt întrebări extrem de firești. Dar să nu uităm că peisajul e un loc psihic, apoi că el reflectă ritmul interior al personajelor care îl străbat – și invers, le poate influența dispoziția, materializându-le angoasele. Fără să mai punem la socoteală că povestirile fanariote, încâlcite și prețioase precum desenele de pe eșarfele pretențioase pe care oamenii acelor timpuri le purtau înfășurate în jurul capului ori împletite în păr, au și un calendar al lor, astfel că primăvara pasiunile înmuguresc, vara ele devin mistuitoare, toamna se sting, în timp ce iarna se risipesc ca un fum.
Unele subiecte sunt de-a dreptul năucitoare: o femeie moștenește un drac, niște portrete închid în ele istoria zbuciumată a boierilor Văcărești, ciuma pătrunde în inima orașului ca o invazie de berze negre, un cioclu o încasează rău după ce se îndrăgostește de o tânără muribundă, un seimen în vârstă îi cere lui Vodă să fie lăsat la vatră pe motiv ca „l-au călcat ielele“, un falsificator de înscrisuri, îndrăgostindu-se în treacăt de un călugăr pe care îl zărește prin centrul Bucureștiului, se cazează la Mănăstirea Antim pretinzându-se rudă apropiată a ctitorilor Cantacuzini și… femeie. Pe de altă parte, majoritatea istorisirilor au ca referent real chiar istoria. Acesta este sâmburele dur în jurul căruia autoarea brodează cu imaginație carnația textului.
Îmbrăcate într-un stil foarte personal marca Doina Ruști, relatările surprind povești care par extrase de la naftalină și proaspete în același timp, povești rostite în șoaptă, cu complicitatea celui care, după ce a cercetat cu grijă tainele alcovurilor, te introduce ilicit în intimitatea unui secol. Mai mult, mizând pe aceeași voluptate a surprizei, aceste povestiri în serial, la intersecția istoriei cu literatura, recapitulează lumea din romanele autoarei amintind de Manuscrisul fanariot, de Mâța Vinerii, de Homeric, de Zogru. Ele conțin același grăunte de fantastic, de realism magic, și chiar note de suprarealism, aș zice, fiind mereu la fel de greu de încadrat, între o viziune romantică și o construcție simbolist-modernistă, între existențialism și gotic.
Tehnicile narative, imaginarul subiectiv al acestei cărți de povestiri ne poartă cu gândul la nuanțele toride și erotice din tablourile lui Klimt, la siluetele plutitoare din picturile lui Chagall, la realitatea transfigurată din opera lui Dali, la istoriile dulci-amărui din cărțile lui Ian McEwan, la forța cu care Alexandru Vona sau Gellu Naum au resemantizat lumea prin text, la realitățile repovestite cu tâlc în Morțile imaginare de Michel Schneider. Cu alte cuvinte, avem în volumul Doinei Ruști o lume în șalvari și cu ișlic decupată din deșertul realului și repovestită așa cum i-ar fi plăcut, fără îndoială, chiar ei înseși să se citească.
