Foarte puțini scriitori sunt capabili să recreeze o epocă îndepărtată prin intermediul ficțiunii. Pe cât de mult e nevoie de documentare, pe atât e nevoie și de o afinitate secretă a scriitorului cu spiritul vremurilor, de o comunicare tainică cu acel mod de a gândi și a simți, har care mai apoi trebuie, desigur, cultivat.
Când e vorba de epoca fanariotă, în literatură, numele scriitoarei Doina Ruști e primul și singurul care ne vine în minte, grație faimoasei sale trilogii fanariote, romanele Manuscrisul fanariot, Mâța Vinerii și Homeric. Trebuie spus că Zogru și Paturi oculte sunt și ele înrudite cu trilogia.
Sunt romane construite exemplar, care îl țin cu sufletul la gură pe cititor, pentru că firul narativ e zburdalnic, dar încântă în egală măsură simțul pretențios pentru recrearea unei epoci pline de contraste, folosind cu dibăcie ironia și umorul.
Ultima carte a Doinei Ruști, apărută la Editura Litera, se numește Ciudățenii amoroase în Bucureștiul fanariot și se bucură de o calitate grafică de excepție. O carte-bijuterie, pe hârtie de lux și ilustrată cu reproduceri după picturi de epocă, fără de care textul ar fi fost văduvit.
Doina Ruști cunoaște secolele al XVII-lea și al XVIII-lea românești ca și când ar fi trăit atunci. Cunoaște detalii de viață cotidiană și folosește cuvintele vechi așa cum noi facem apel la neologismele englezești în zilele noastre. A citit documente din Arhivele Naționale, a citit corespondența negustorească a lui Hagi Pop, Arhondologia lui Constantin Sion, Istoria ieroglifică a lui Cantemir, Genealogia Cantacuzinilor a lui Iorga și îl știe bine și pe istoricul și scriitorul Vasile Alexandrescu-Urechia, cu a sa Istorie a românilor.
Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot conține 47 de povești reale, de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea. Plecând de la un fapt brut, citit într-un document vechi, Doina Ruști scrie o poveste scurtă, dar care de la prima și până la ultima frază mustește de viață și de farmec. O parte dintre ele au apărut, într-o altă formă, în ziarul Adevărul.
În general, este vorba de necazuri ale unor oameni simpli, care pentru a-și rezolva problemele îi scriu lui Vodă, singurul în măsură să facă dreptate în epocă. Pedepsele constau în amenzi, diverse sume în taleri, pe care vinovații trebuie să le plătească victimelor, mai constau în... bătaie, alegându-se numărul de lovituri care trebuie aplicate la tălpi în funcție de gravitatea infracțiunii, în exilarea individului la vreo mănăstire sau chiar în tăierea unei mâini, dacă nu a capului. Nici mai mult, nici mai puțin.
Țările Române din epocă se află în plin feudalism, iar fanarioții încep să modernizeze firav această lume primitivă, în care sărăcia face ravagii, dar oamenii sunt obișnuiți cu ea, ignoră cu totul ordinea pe care ar putea-o instaura legea sau niște instituții, iar toate acestea, la o distanță nu foarte mare de o țară precum Franța, care se afla deja în modernitate. Dar orașul-far pentru Țările Române e Stambulul!
Doina Ruști transformă această lume barbară, care ar fi cumplită la simpla vedere, într-una exotică, sigur, păstrându-i cruzimea, dar punând în evidență libertatea totală a oamenilor, care trec cu ușurință de la o situație de viață la extrema ei, înțelegând că într-o lume haotică și necivilizată, destinul, cu capriciile lui, e singurul care aranjează lucrurile.
Superstiții, dar și viclenii guvernează viața oamenilor care fac comerț în Bucureștiul fanariot, tendințele cele mai agresive își urmează cursul atunci când un semen îți cam stă în cale, așa că acesta ori e otrăvit, ori e băgat într-un sac și aruncat în Dunăre, ori e înjunghiat, iar criminalul scapă de multe ori. Cum le e norocul, cam așa s-ar rezuma deznodămintele pe atunci!
Multe fete de măritat se trezesc părăsite în ajunul nunții de pretendenții lor, iar familia fetei cere de la Vodă dreptate pentru umilirea unei tinere al cărei nume nici nu e menționat. Figurile feminine, destul de oropsite, sunt înzestrate cu șmecherie – dacă nu cu inteligență – și reușesc să iasă din necazuri tocmai pentru că o condiție chinuită te obligă să îți dezvolți capacitatea de supraviețuire.
Deși faptele sunt dure, scriitoarea le povestește cu mult haz, pictând un întreg tablou în jurul personajului pe care ni-l prezintă de fiecare dată. Felul în care arată, în care e îmbrăcat și se mișcă e comentat cu detalii spectaculoase.
Limba în care scrie Doina Ruști e actuală, dar ea pătrunde însă imediat, cu nonșalanță, în elemente de limbă veche, pe care o stăpânește cu măiestrie. Cuvinte care mustesc de culoare pentru cititorul contemporan fac din această carte un text care trebuie citit cu voce tare, ca să îi fie subliniată valoarea stilistică. Culori, mirosuri, sunete, toate sunt observate cu atenție în acest decor de oraș prăfuit, dar excentric.
Cât despre locul acțiunii, dintre fostele mahalale ale Bucureștiului, Doina Ruști ne spune care e echivalentul în prezent al locului descris din epocă. Ne putem plimba prin Bucureștiul de azi plasând cu destulă precizie unele dintre personaje, așa cum scriitoarea făcuse și în romanul Paturi oculte.
Din cele 47 de povești, una e mai fascinantă decât alta. E foarte greu să alegi, fiecare are un nu-știu-ce care te seduce și te face să fii alături de personajul principal cu multă simpatie. Doina Ruști își iubește eroii și astfel se explică felul în care înțelege lumea lor. Altminteri, lumea de acum două sute de ani ar fi fost misterioasă pentru cititor, reperele noastre contemporane de tot felul sunt complet diferite, iar fără empatia scriitoarei nu am ajunge să ne minunăm în fața eroilor ei.
Prin urmare, zeci de personaje se perindă într-un spectacol savuros, un univers în care în plină viață liniștită poate să apară un mare necaz și invers. Tenica, „o precupeață cu nasul mare”, primește ca moștenire un rob țigan, Ienăchiță Văcărescu și fiul lui, Alecu, sunt otrăviți, Dragomir o răpește și o violează pe cea pe care și-o dorea soață, dar pe care mama fetei i-o refuza, Voica Chițeasca, fostă roabă, eliberată de Ciptoreanca, personaj delicios din romanul Homeric, se trezește cu fiica „rușinată”, dar știe să profite de situație, cerând ajutorul lui Vodă, și dobândește chiar putere asupra abuzatorului, pentru că e foarte șireată, văduva Băjeasca, puțin cam desfrânată pentru gustul lumii și ahtiată după lux, sfârșește în urma judecății în sărăcie și abstinență, în vreme ce o femme fatale, deși e ucisă de niște femei invidioase, se transformă după moarte într-o plantă superbă, ale cărei frunze le mestecă bărbații înnebuniți.
Pentru a mai da un ultim exemplu, iubirea de o vară a Mariei pentru Tache e neinspirată, o lasă cu un copil, iar tutorele ei, căutându-i dreptatea, se alege cu promisiunea a 200 de taleri, un cal bătrân și un batic parfumat, declarat furat. Baticul era fetișul, am zice azi, al lui Tache, fost șef al zarzavagiilor de pe moșia Dudescu. Scriitoarea îl descrie ca fiind „fandosit, iar printre alte dichisuri, purta pe dedesubtul fesului un batic femeiesc, legat șmecher la ceafă”.
Dar faptele din vechi cronici nu ar însemna nimic dacă nu ar fi povestite cu harul unic al Doinei Ruști, care iubește această lume apusă. Așa cum mâncarea de atunci era foarte condimentată, tot așa, poveștile spuse de Doina Ruști sunt condimentate cu detalii frapante și hazlii, portretele personajelor sunt laconice, dar pline de zvâc, iar dramele care li se întâmplă se transformă în fâșii de destin aproape rezonabile.
Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot reprezintă o strălucită culegere de povestiri balcanice, cu fapte de viață autentice, văzute prin ochiul unui scriitor din secolul al XXI-lea.
