În anul 1797, pe când în lume se pregăteau revoluțiile și începeau ere noi, într-un sat din Dâmbovița, două femei își făceau planuri și cloceau speranțe, una mai aberantă ca alta. Este vorba despre două femei aflate în marginea societății, mamă și fiică, apropiate ca vârstă, pentru că prima nu împlinise 30 de ani, iar fiica era încă adolescentă. De puțină vreme capul familiei murise, iar în urma lui rămăsese o listă lungă de datorii. Chiar dacă și-ar fi vândut casa, care era o cocioabă, cu două camere, și tot n-ar fi reușit să plătească sumele uriașe pe care răposatul le datora cârciumarului. Nu aveau ale garanții în afară de casă, singurii lor bani fiind câștigați pentru diverse munci sezoniere. Am spune astăzi că femeile astea munceau în agricultură: mai dădeau cu sapa, mai pliveau buruieni, mai culegeau viile. Or, acum era sfârșit de noiembrie. Vântul de câmpie bătea din toate părțile, iar Uța și mama ei mureau de foame în casa lor mică, amenințate de gura cârciumarului, care-și voia banii pentru cât vin cărase în el un om acum mort. Ce era de făcut?
Recunosc, aceste femei au fost curajoase, respectiv, au făcut ceva la care nu se încumeta multă lume în situația lor. Într-o zi au plecat la târg, cu noaptea în cap - lucru normal până aici - cu gândul de-a vinde niște țoale, lucruri uzate, făcute de mână, muncite asiduu.
Pe atunci târgurile se țineau pe câte o moșie. Moșierul trimitea o cere la palat, cerând dreptul de-a organiza târg, specificând ziua, de exemplu, în fiecare zi de joi, iar domnitorul aproba această activitate, fixând pentru fiecare o taxă, în funcție de obraz. Cu această țidulă, moșierul anunța prin sate ziua târgului și își recupera banii de taxă și ceva pe deasupra, de la amărâții care veneau să vândă și care ca și astăzi plăteau a să poată să intre în târg ori ca să aibă dreptul să vândă, să prindă o tarabă (numită pe atunci scaun).
Ei bine, proastele astea două nu știau acest lucru, evident nu aveau niciun ban. Prin urmare, târgul nu era pentru ele și nici n-aveau cine știe ce lucruri, încât un om milos le-a sfătuit să caute o piață de zdrențe.
Dar în mod neobișnuit, aceste două femei au luat-o pe drum, fără țintă, fără precauții, fără să se gândească la eventualii răufăcători. Vremea se mai îndreptase și bătea soarele de noiembrie, ceea ce era semn bun, așa că au mers fără planuri, o zi-două, cerând găzduire de-o noapte într-o șură, dormind încă o noapte la marginea unei păduri. A fost o aventură pe care nu aveau s-o mai uite vreodată!
Cum-necum femeile astea s-au trezit într-o zi ajunse la București.
Și ce încântare! Vă imaginați că nu mai văzuseră până atunci ceva similar. Străzile păreau poleite, iar casele cu balcoane, foișoarele cu acoperiș ondulat, lumea pestriță și plină de blănuri și mai ales trăsurile le-au lăsat cu gura căscată.
Cum de putuseră să trăiască atâta timp fără să vadă minunile astea!
După cum vă închipuiți, le trecuse și foamea, iar curând au descoperit un lucru pe care astăzi îl știe oricine, anume că în București nimeni nu moare de foame. Mai întâi au scormonit prin gunoaie, apoi au șparlit de pe tarabe, au ciugulit de prin piețe. Au măturat curțile, au fost spălătorese cu ziua. Ca până la urmă să dea de binefăcătorul care căpătuiește orice femeie, proaspăt venită la București.
Și-așa au intrat în lumea bună a boemei și a petrecăreților de pe-atunci, învățând repede plăcerile, pe care adeseori intelectualii le numesc animalice. Iar între aceștia, cea mai complexă opinie din acea epocă o avea Alecu Moruzi, domnitorul despre care am mai vorbit mult și bine până acum.
Pe acest fanariot, cult și cumpătat, organizator bun și lider, cu pile multe la sultan, membru al ordinului Sf. Andrei, grec și personaj important în romanul meu, Manuscrisul fanariot, acest bărbat care impunea respect prin atitudine și privire, îl enervau la culme excesele.
Observase cu neputință că Bucureștiul era un loc desfrânat și la fiecare venire
pe tron (căci a domnit de mai multe ori) a dat o grămadă de legi și nizamuri,
încercând să pună capăt debandadei și decăderii moravurilor. A mers până acolo
că a dat ordin ca boierii să nu se mai îmbrace luxos, să nu-și mai cumpere
atâtea trăsuri împopoțonate și pictate în mod țipător. Dar să ne întoarcem la
poveste.
Suntem acum în septembrie 1798, la un an după ce descinseseră în București cele
două femei. Între timp au prins spilul și erau nelipsite de la petreceri.
Cunoșteau toate cârciumile și trecuseră deja prin câteva case de plăceri
condamnabile. Erau vesele, erau ieftine - două motive pentru care erau căutate.
Viața lor se îmbunătățise considerabil.
Cum prin București lovise din nou ciuma, Moruzi a prins momentul să mai trimită câteva nizamuri, cerând cu insistență ca toate cârciumile să se închidă de cum cade seara. Apoi auzise că-ar exista un număr impresionant de case ale depravării, inclusiv ascunse prin mânăstiri, locuri mai cu pretenții, numite case de chiramele, locuințe în care amorezii se întâlneau clandestin, dar și bordeluri, locuri murdare care nu făceau nicio cinste orașului. Așa că a dat ordin ca poliția să facă descinderi, să intre prin case fără mandat special. În virtutea unui simplu pitac, zeci de case din București au fost răscolite. Pușcăriile s-au umplut de presupuși codoși ori prostituate. Iar în ziua de 28 septembrie, cum aflăm dintr-un document, semnat de mâna lui Alecu Moruzi, cele două aventuriere, care cunoscuseră timp de un an viața ascunsă a Bucureștiului, sunt prinse, cercetate, iar la final pedepsite în mod exemplar: sunt scoase cu forța din oraș și obligate să se întoarcă în satul lor, având interdicție pe toată viața să mai pună piciorul în București.
Restul îl știm: cum era aproape vremea de cules viile, aveau să pună osul la muncă pentru a plăti datoriile făcute de un bărbat mort, care iubise amarnic anumite plăceri.
