Cuvintele astea le voi evoca în amintirea lui Gligore calemgiul, un tip care mi-a stârnit interesul pentru că era foarte interesat de desene și de texte criptice, găsite prin hârțogăria care-i trecea prin mână. Și-i trecea multă. Căci era funcționar de calem. Așa a devenit personaj în Zogru, ca urmaș al Bubosului, dar și modelul de la care pornește Tilu, din Manuscrisul fanariot. Având asemenea legături, trebuie să vă spun că m-au interesat întodeauna calemurile.
Rădăcinile istorice ale cuvântul se află în calembec, un arbust, cu lemn negru și parfumat, din care se fac și astăzi mărgele, mătănii, cutiuțe și alte obiecte delicate, printre care și tocuri de scris. Își mai amintește cineva cum arată un toc? Un condei. Un stilet delicat, strămoșul stiloului, împodobit cu încrustații, capișoane de catifea, de argint, ancorate la brâu cu lănțuguri și șnururi. Adeseori erau făcute din lemn negru, de calembec, iar într-un capăt se înfigea penița, făcută din pană de gâscă. Se mai numea și calamos, tot din greacă.
Dar calembecul se folosea și la prepararea cernelii, de aici și cuvântul călimară (kalamari), recipientul de sticlă ori de aramă, în care se păstra pe vremuri cerneala. Exista, desigur și o trusă de scris, un calamarion, compus din suport pentru condei, călimară și hârtie. În condițiile astea, toate locurile în care se scria, mă refer la cancelarii, birouri de contabilitate, de încasare a taxelor etc. - se numeau calemuri, iar funcționarul care avea ca îndeletnicire principală scrisul, era calemgiu, sau diac.
Preocupat de scris și mai ales de instrumentele scrisului, Tilu Băjescu a fabricat o cerneală simpatică, respectiv, invizibilă la o primă citire. Într-atâta supărat pe viață, dar și tâmpit de cât stătuse închis în casă, își ia o slujbă de scrib. Și în fiecare înscris lasă mesaje, face completări sau mărturisiri. Deși scria în general testamente, contracte, acte de vânzare-cumpărare uneori, scrisori, a reușit să-și lase printre rânduri propria istorie. Era singura lui plăcere. Și nu era singurul. Pentru mulți fericirea înseamnă să-și consemneze toate faptele vieții, de la gelul de baie la cărțile citite sau necitite, la trotuarul din fața casei, dar mai ales la impresia lor amănunțită despre prieteni, colegi și dușmani. Cam așa ceva a făcut și Tilu, notând printre rânduri oficiale micile lui murdării. Nu pentru c-ar fi fost chiar bolnav, ci pentru că avea un condei din calembec, narcotic, îmbibat cu licoare de greieri.
„Calembecul și-a risipit parfumul, iar uleiul de viță s-a tulburat, invadat de fantomele altei vieți, de pe când era doar sămânță uscată, sub mormane de calcar. Cuțitul, același pe care și eu îl strânsesem în mâni fără să-i simt puterea ascunsă, același cuțit care-l trimisese pe Dubois la Marsillia, aprins de vinișoarele nevăzute care-l legau încă de Celiabinsk, începuse să-și facă treaba.” (Mâța Vinerii)
