Doina Ruşti		Cămaşa în carouri	Lizoanca	Fantoma din moară	Zogru	Omuleţul roşu

Zogru
Ed- Polirom, 2006
fragment din roman

24. Gândul morţii îi dădea fiori, îl îmbrâncea pe scări şi-l făcea să se simtă inutil. De câte ori se gândea la moarte îşi aducea aminte seara de iunie în care simţise fiorul lung şi răscolitor, venit de după gardul metalic. Era în 26 iunie1931, pe Calea Victoriei. Abia căzuse seara, se ridica spre cer mirosul de caprifoi şi de grătare. Zogru venea de la Capşa, cu o femeie tânără, care mâncase îngheţată şi care acum se întorcea într-un alai de cinci fete, toate tinere, dar între care ea era regina grupului. Era fericit şi amuzat totodată şi stătea fără nici o grijă, când a ajuns în dreptul unei case albe, cu cerdac brâncovenesc, una nu prea mare, care mai este şi astăzi, şi care pe atunci avea porţi mari de fier, înzorzonate cu flori şi pantere. Nu se uita în direcţia aceea, dar a simţit cum vine spre el un fuior de vânt ca o sabie, care l-a lovit drept în inimă. Şi-a şi ţâşnit imediat, împins de ceva ori de propria frică, pe trotuarul întins ca o dâră de zahăr ars. Stătea paralizat de groază, cu aripa răsfrântă peste un firicel de măturică, ieşit prin asfalt. Cineva se mişca încet dincolo de porţi, un bărbat pe care abia reuşea să-l vadă printre crengile unui măr. Apoi, bărbatul a intrat în casă, iar groaza a dispărut. Zogru şi-a continuat drumul, înfipt într-un băiat care venea de la o audiţie radiofonică. Ascultase muzică şi era cu sufletul răvăşit. Nu-şi dorea nimic mai mult decât să aibă propriul aparat şi să asculte acasă şi pe când îşi amănunţea visul acesta, Zogru a reuşit să se liniştească. Dar nu putea să uite.
În ziua următoare a venit din nou acolo, împachetat în vardistul străzii, care ştia bine cine stă la fiecare număr din Calea Victoriei. În casa brâncovenească stătea Achile Vintilescu. Zogru a sunat cu mâna înmănuşată a vardistului şi-a aşteptat. Era hotărât să dea piept cu duşmanul, ori ce ar fi fost el, dar când a simţit că primejdia se apropie,  a ţâşnit din corpul omului şi-a plutit încet pe deasupra copacilor, până într-un loc în care s-a crezut în siguranţă. Se simţea ameninţat şi prin cap îi treceau ace încinse, unul câte unul. În timp ce servitoarea schimba două vorbe cu vardisul care cine ştie ce îndruga, alarmat că a uitat pentru ce venise, Zogru văzuse în cerdacul casei un bărbat negricos şi atletic, cu sprâncenele împreunate şi părul vâlvoiat. Era o apariţie mai curând comică, mai ales văzută acum, ca imagine topită de timp, însă pentru Zogru fusese ca o lovitură de bici. Omul emana o teroare care îi cuprinsese tot corpul. Fâlfâia deasupra mărului, tremurând uşor ca o piftie. Îşi dădea seama că e un bărbat oarecare, că ar fi putut să intre în sângele lui şi să-l termine, dar acestea erau doar nişte gânduri care nu se potriveau cu faptele. Stătea deasupra copacului, mort de frică şi abia putea să privească spre mătăhălos, care îşi ţinea halatul albastru cu o mână, iar cu cealaltă se scărpina lejer la ceafă.
Câtva timp încercase să-l urmărească de la distanţă, ascuns în diverse persoane, dar chiar şi aşa tremura de frica lui, se simţea ameninţat şi încolţit, iar oamenii în care intra deveneau brusc intimidaţi de el, chiar şi unii ţanţoşi, pe care îi văzuse adeseori bătându-se pe burtă cu Achile, îşi pierdeau siguranţa şi se fâstâceau imediat, după ce Zogru se adăpostea în sângele lor.
 Ajunsese să treacă şi noaptea prin faţa casei lui, indignat de groaza care îl cuprindea în preajma acestei fiinţe. O dată stătuse până aproape de miezul nopţii. Se plimba pe trotuarul de vizavi, lăfăindu-se în sângele unui student, când a simţit că se cutremură de frică şi-a ştiut că se apropia Achile. [...]

25. Achile Vintilescu era un om nefericit de multă vreme, nu doar de câteva luni de când murise femeia pe care o iubea, ci de la începutul vieţii lui, căci se născuse cu creastă şi coarne. Nu era ceva chiar de neascuns, dar nici viaţă comodă nu putea să ducă. Deasupra frunţii avea două umflături cât corcoduşa, un fel de corniţe, aşezate simetric, dar pe care le putea camufla cu părul. În fiecare dimineaţă îşi fixa cu agrafe două fâşii de păr peste coarne, apoi aşeza restul părului, umflat bine între cele două cocoloaşe, dat cu briantină şi făcut ca o caschetă protectoare. Se tundea singur, între două oglinzi şi se chinuia îngrozitor ca să-şi potrivească tunsoarea la spate. Şi ca şi când n-ar fi fost de-ajuns, Achile avea şi creastă. De fapt erau două hălci de piele, înalte de-o palmă, crescute de la ceafă până la noadă, de o parte şi de alta a coloanei. Arătau ca o guşă de curcan, vineţie şi dantelată şi tot aşa, umflându-se uneori, când era enervat ori excitat. Achile stătea aproape totdeauna îmbrăcat gros, cu sacoul pe el, chiar şi în mijlocul verii, deşi uneori mai ieşea doar în cămaşă, mai ales seara, dar avea grijă să-şi pună un maiou strâmt care îi ţinea creasta în frâu.
[....]Într-o după-amiază, Zogru voiajase cu Vencica până în salonul cel mare al casei şi rămăsese acolo după ce plecase servitoarea. Voia să vadă cum trăieşte Achile şi ce fel de om este, acolo, în cuibul lui. Era o încăpere mărişoară, cu sobă de teracotă bleu şi cu mobilă bătrânească: canapea cu picioare de fier, un divan tapiţat cu mătase bleumarin, două măsuţe rotunde şi joase, acoperite cu dantelă grea. Lângă canapea erau resfirate câteva reviste americane, iar din salon se vedea, pe uşa deschisă, tăblia de fier a unui pat, pictată cu o scenă galantă: un bărbat cu pantaloni până la genunchi şi ciorapi albi, ca în Evul Mediu, cânta la o mandolină. Părul castaniu îi curgea în bucle. În faţa lui, într-un portic împodobit cu trandafiri, stătea o femeie cu părul negru despletit, îmbrăcată cu o rochie diafană.
 Pe când Zogru plutea fără grijă pe deasupra patului pictat, uşa de la intrare s-a deschis vijelios şi Achile a intrat fără veste. Era asudat, după ce umblase toată dimineaţa cu sacoul pe umeri, deşi toată lumea îi spunea, lasă, măi, Achile, haina pe capul scaunului că nu ţi-o ia nimeni, şi nu voia decât să se vadă sub duşul lui englezesc. Din salonul mare se făcea o odăiţă în care Achile îşi instalase un duş fix, cu stropitoare. Dedesubtul lui avea o cadă de tinichea care arăta ca o balenă. Şi-a aruncat din mers hainele şi-a sărit direct în cadă. Zogru era înnebunit de frică şi nici nu putea să se mişte. Oricum nu avea cum să iasă până când servitoarea nu se întorcea să-şi termine curăţenia ori până când n-ar fi deschis cineva un geam. Era prins şi terorizat. Achile a ieşit din baie ştergându-se cu prosopul. Printre şuviţele ude se vedeau bine corniţele, iar creasta atârna bleagă şi îmbobocită de-a lungul spinării. Zogru se uita din dormitor, cu ochii uluiţi ai lui Pampu fără să îndrăznească să se mai clintească. Descoperirea îi dădea fiori şi-l făcea să creadă că avea într-adevăr de-a face cu o fiinţă dacă nu primejdioasă, măcar diferită. Cu părul căzut pe frunte, încornorat şi cu spinarea ca un câmp de curcani morţi, Achile arăta ca un monstru.
Şi-a pus halatul albastru, şi-a ridicat părul şi-a dat cu ochii de Zogru. În prima clipă a crezut că are vedenii şi-a rămas nemişcat. Apoi a văzut că imaginea nu dispare. I se părea că o faţă, faţa lui Pampu, ieşise din neant deasupra patului său. Pentru că apariţia îl privea drept în ochi, i-a trecut o haită de câini prin beregată, însă imediat şi-a zis că trebuie să fie un semn de la Elvira, şi-a-nceput să zâmbească. Zogru, îngrozit de presimţirea că Achile vrea să intre în dormitor, a plutit încet spre tavan şi s-a lipit de el ca de un liman. Când s-a uitat din nou, bărbatul stătea în pragul dormitorului şi privea drept în sus.
 - Cine eşti şi ce vrei de la mine? Achile încerca să fie prietenos şi-şi holbase puţin ochii intraţi astfel sub sprâncenele stufoase, ceea îl făcuse pe Zogru să tremure de frică. Voia să-i răspundă, dar nu-i veneau cuvintele.
- Tu eşti Elviro?
- Nu sunt o fantomă, îngăimase, în sfârşit, Zogru, însă Achile nu-l auzea. Era nevoie de cineva în carne şi oase ca să intre în conversaţie. Pe fereastra dormitorului se vedea o femeie ieşită să ia apă de la ţâşnitoarea din curte. În rest era pustiu şi toropitor, ca-ntr-o după-amiază de iulie. Au stat aşa şi s-au uitat unul la altul, până când Vencica a bătut la uşa din faţă. Achile şi-a pus reflex prosopul pe cap şi i-a strigat să intre, fără să-şi ia ochii de pe Zogru.
 - Vino-ncoa, Vencico, vino şi uită-te, uite, uită-te acolo pe tavan şi spune-mi dacă vezi ce văd eu.
 Zogru ştia prea bine că Vencica nu-l vede, aşa că se repezise imediat spre gâtul ei. Nu ştia exact ce să facă, dar acum era şi mai aproape de Achile şi era de-a dreptul îngrozit.
- Nu văd nimic, conaşule...
 - Acum nu mai văd nici eu... Poate mi s-o fi părut.
 - Nu ţi s-a părut.
 În cameră se lăsase o linişte mare. Zogru încerca să se adune şi se depărtase câţiva paşi. Apoi spusese din nou cu vocea  Vencicăi:
 - Am intrat în Vencica, să putem vorbi. Mă crezi?
- Sigur că te cred. Erai mai-nainte pe tavan. Achile vorbea încet, ca şi când i-ar fi fost jenă să nu-l audă Vencica.
- Uite, am să ies puţin ca să mă vezi iar, apoi am să intru din nou şi-o să vorbim.
 Zogru a ieşit uşor, ca un peşte care se umfla, pe măsură ce scotea capul. Aripioarele, ca nişte urechi mari, păreau umezite, iar ochii lui Pampu priveau parcă pe furiş spre Achile, de sub pelicula transparentă. Pentru Achile, Zogru arăta ca un mormoloc şi îşi închipuia că este un suflet de pe lumea cealaltă. Când l-a văzut intrând din nou, subţiindu-se ca firul ierbii şi unduindu-se şerpeşte, lui Achile i s-a ridicat creasta de pe şira spinării.
 - Ei, m-ai văzut?
- Sigur. Arătai ca ... o cobră cu fălcile lăţite şi fâlfăitoare.
-  Cam aşa... plus faţa lui Pampu.
 - Care Pampu?
- Primul meu... prieten. Pot să m-aşez?
- Sigur că da. Stai unde vrei tu.
Zogru vorbea cu vocea uşor tremurată, iar inima îi bătea într-un ritm nebun, dar era mulţumit de cum vorbise. S-a aşezat cât de departe a putut, pe un scaun de lângă fereastra de la stradă. Pe Calea Victoriei trecea un copil, apăsându-şi amuzat călcâiele în asfaltul topit.
- Ai fost om, înainte să mori?
Întrebarea lui Achile i se părea tâmpită, dar îl şi lovise, reamintindu-i că e altceva.
 - Sunt şi eu o fiinţă omenească, ieşită din miezul pământului. Mă cheamă Zogru şi aşa am fost de când mă ştiu, adică de mai multe sute de ani, ştiu că ai putea să fii şocat şi sunt pregătit pentru orice, pe de altă parte eşti primul om care mă crede şi mai ales... primul care mă vede. Nimeni în afară de tine nu mă poate vedea. Zogru nu ştia că-l mai văzuseră cândva Ghighina şi, apoi, Talpă şi, accidental, câte un om care crezuse că are halucinaţii. El simţise doar ochii lui Achile şi aceasta pentru că mai era, în plus, frica enormă, care îl paraliza.
- Fata asta, de exemplu, habar n-are că exist.
- Nu e conştientă de discuţia noastră?
- Ba da. Îşi va aminti tot ceea ce spunem şi va fi mirată că ţi-a spus astfel de bazaconii, pe care va crede că le-a spus pur şi simplu, pentru că aşa i-a venit, ca într-un joc, ori că i-a luat Dumnezeu minţile.
Achile o privea pe Vencica, stând lângă fereastră, dreaptă, emoţionată şi cu o privire care nu era a ei.
 - Despre Elvira nu ştii nimic, aşa-i?
[...]

26. În 1939, când Zogru a dispărut pe neaşteptate, Achile a scris un roman, pe care l-a intitulat Saint Germain de Dâmboviţa. A fost o carte scrisă special pentru Zogru şi de dorul lui. Subiectul e romanţios, aglomerat de aventuri teribile, iar eroul apare ca un spirit rătăcitor prin lume. Iar încheierea e cu mesaj direct: Te aştept, prietene al meu drag. Deşi romanul n-a prea avut cititori, lui Zogru i se pare o răsplată şi se înduioşează ori de câte ori îl deschide. L-a ţinut un timp în biblioteca unei femei, apoi în seiful unui politruc comunist şi în cele din urmă, la o bancă, în căsuţa de valori a unui director de trust, unde se mai află încă.
 Şi pentru el a fost dureros în 1959, când a ieşit din miezul pământului şi nu l-a mai găsit pe Achile. La început a crezut că murise, dar i-a dat repede de urmă. În casa din Calea Victoriei trăia în continuare Vencica. Acum era o femeie de patruzeci de ani, măritată şi cu copii. După război profitase de ocupaţia şi mai ales de experienţa sovietică, îşi făcuse loc printre rândurile de activişti recrutaţi şi se autodeclarase victimă a regimului capitalist, şi în special a lui Achile Vintilescu, exploatatorul ei, în casa căruia continua să locuiască, în compensaţie pentru cele suferite. După naţionalizarea casei, în mod firesc Vencica, măritată şi cu copii, tovarăşă de nădejde şi victimă a fostului proprietar, a rămas definitiv acolo, mai întâi plătind o chirie simbolică statului, apoi devenind proprietară, cu acte în regulă. Îşi făcuse în câţiva ani şi liceul şi facultatea, la fără frecvenţă ori prin cursurile rapide organizate de comunişti special pentru victime ca Vencica. Aşa că în 1959 Zogru a găsit-o membră în guvern, cu Pobedă neagră priponită în poarta cu pantere. Casa lui Achile, cu cerdacul ei brâncovenesc,  fusese vopsită maro, ca să ţină la murdărie.
Zogru a plutit în curte pe deasupra măciuliilor de nalbă şi cum a văzut-o pe Vencica a rămas înmărmurit. Nu şi-a dat seama imediat cine este. Arăta ca o tovarăşă înfăşurată în costum-taior bleumarin, cu părul tuns şi dat pe spate şi cu o faţă câinoasă. A intrat în sângele ei mai mult ca să vadă despre ce este vorba şi abia atunci şi-a dat seama că era Vencica.
De la ea a aflat tot mersul societăţii, dar şi despre Achile.
inapoi

Copyright © Doina Ruşti