zogru
fragment
Pentru Zogru lucrurile au
fost şi mai surprinzătoare. Căzuse pe pământul împietrit ca şi când ar
fi
alunecat într-o prăpastie. Era vlăguit şi în acelaşi timp învins de o
scârbă
grea. Ar fi vrut să fugă dar i se rupea sufletul de Pampu, pe care îl
simţea
pierdut pentru totdeauna. Când a început să iasă în aerul dimineţii de
mai, i
se părea că e învăluit într-o pastă groasă şi fierbinte, eliberat şi
gol,
vlăguit şi uşor. Nu ştia atunci, dar a aflat cu trecerea timpului, că
arăta ca
o gelatină transparentă şi întinsă, ca o peltea verde-argintată, care
păstra
încă faţa tristă a lui Pampu. Stătea întipărit pe limba lăbărţată şi
gelatinoasă
chipul lui, mare, parcă mai dilatat decât în realitate, conturat clar,
ca-ntr-un tablou de Goya. Se simţea ca o pânză groasă şi unduitoare,
care se
ridica lent, plutind deasupra corpului nemişcat, răstignit pe pământul
lustruit
al drumului.
Mai
întâi l-a cuprins o jale
imensă. Pampu zăcea mort, iar Zogru se simţea vinovat
şi incapabil să-şi repare vina. Era fratele
lui, era leagănul din care văzuse lumea, iar el -ucigaşul care îi
supsese vlaga
şi îi risipise viaţa. Nimic din ce-a mai trăit după aceea nu s-a mai
putut compara
cu legătura aceasta fierbinte şi nimeni nu i-a mai arătat faţa vieţii
aşa cum
i-o arătase Pampu. Era fratele, era el însuşi, ucis înainte de a-şi fi
trăit
viaţa. Se născuse în marginea Comoştenilor, pe când se numea Coteni,
crescuse din
mila spătarului, muncise din greu, iubise puţin şi primise cu uluire
intrarea
lui Zogru în sângele lui.
În
timp ce Zogru fâlfâia
deasupra cadavrului, Ghighina privea şi ea îngrozită vălul uriaş ca o
frunză
plutitoare, cu faţa lui Pampu mişcându-se ca şi când ar fi fost prinsă
într-o
picătură uriaşă de ulei verzui. Nu mai văzuse pe nimeni murind şi nu
ştia dacă
să se apropie de corpul căzut în mijlocul drumului ori dacă să aştepte
până ce
chipul moale şi umed s-ar fi evaporat. Nu-i fusese cu adevărat frică
până ce
limba transparentă nu se îndreptase spre ea. Plutea încet cu faţa lui
Pampu contorsionată
de durere, iar Ghighina simţise că vine ca o ameninţare.
Se
urnise greu, apoi, din ce
în ce mai uşor, fugise spre lac.
În
lumina dimineţii, mânăstirea
strălucea în mijlocul lacului, albă, cu focurile arzând încă pe
zidurile
înalte. Podul, care mergea de la mal până în buza insulei, nu părea
foarte
lung, cel puţin nu din locul în care privea Ghighina. O luase într-un
suflet
spre el, tropăind pe podelele de stejar, legate bine cu funii din păr
de capră.
Era un pod suspendat care se legăna deasupra apei. Apoi podul devenise
fără
sfârşit.
Zogru
plutea lent, mult
prea lent, în urma fetei. Ar fi vrut s-o oprească, sa-i spună ceva, dar
nu putea
decât să alerge după ea, împins de o forţă neştiută. Ghighina fugea cu
sufletul
la gură şi repede, i se păruse lui Zogru, aşa că din câţiva paşi,
ajunsese în
poarta mănăstirii. Acum bătea nebuneşte, iar Zogru o vedea de departe,
ca pe o
siluetă mică şi agitată, izbind cu pumnii poarta mânăstirii, ţipând şi
trăgând
din când în când de şnurul gros al tălăngii. De jur împrejurul lacului
se
ridicau înfrunziţi copacii, iar printre coroanele lor se vedea cerul
ceţos al
dimineţii. Pe mal, la piciorul podului, între doi stejari tineri,
stătea Talpă.
Era încremenit, cu buzele albite şi ochii holbaţi. Se ţinea în şeaua
calului,
fără să-şi simtă picioarele, cu privirea cusută de chipul lăţit şi
presat pe
fâşia untoasă şi transparentă.
Zogru
aluneca unduindu-se,
ca o eşarfă purtată de vânt şi înregistra cu nepăsare lumea de
dedesubtul său.
Erau toate cum le ştia şi din toate acestea se simţea exclus. Îl văzuse
pe
Talpă înlemnit, iar în adâncul lacului vedea un somn uriaş adormit la
adăpostul
unei pietre, în mâlul pufos. Îl vedea apoi pe Hrisofan, mutul, alergând
cu paşi
mărunţei spre chilia părintelui Damaschin, apoi împreună cu acesta,
fugind spre
poarta mare. Din urma lor veneau alţi doi călugări mai tineri, cu un
felinar cu
feştilă şi ceară.
Unul
dintre călugării cei
tineri a urcat încetişor pe scara porţii până la ferestruică, de unde,
văzând-o
pe fată, i-a făcut semn să spună mai tare. Ea vorbea repede şi i se
pusese un
nod în gât, părinte părinte, sunt fata spătarului Gongea din Coteni
şi sunt
urmărită, uită-te acolo, da, acolo, deasupra cum fâlfâie ce-o fi aia
peste
podul mânăstirii. Călugărul încremenise şi el cu ochii la mişcarea
alb-întunecată, fără să-şi dea seama ce este, apoi ea spusese repede,
că e fată
de boier şi cere găzduire de-o noapte, până ce vine tătâne-său s-o ia.
Părintele Damaschin i-a făcut semn mutului să deschidă poarta mare de
platan.
Ghighina s-a strecurat înăuntru, tocmai când Zogru ajunsese lângă ea.
Spre
surprinderea lui,
poarta s-a închis chiar când să treacă pragul. Iar ceea ce i s-a
întâmplat
atunci a fost cu totul imprevizibil. Zogru a atins lemnul neted iar
acesta l-a
sorbit dintr-o singură suflare. S-a trezit prins de poarta uriaşă,
făcut afiş,
lipit de lemnul care îi sugea puterile şi viaţa. Îşi simţea corpul ca
şi când
ar mai fi fost corpul lui Pampu, înţepat de mii ce ace, tras în fibra
lemnului
şi imobilizat. Vedea în continuare podul, pădurea şi pe Talpă
încremenit între
copaci. Era prizonier pe uşa mânăstirii, pedepsit pentru moartea lui
Pampu. Condamnat
la moarte lentă.
11.
Amintirea aceasta îi
usucă mintea. A fost ca o pedeapsă care chiar şi acum când îşi aduce
aminte i
se mai pare fără sfârşit. Tocmai lui, care a trecut peste strânsoarea
timpului
fără să se uite în urmă, perioada din uşă i-a mâncat sufletul,
speranţele şi
simţea cum i se scurge viaţa fără să se fi folosit de ea. Deşi nu
stătuse mai
mult de 50 de ani. Dar fuseseră nişte ani groaznici. Şi mai pierduse
încă
pe-atât ca să afle ce i se întâmplase.
Iar într-o altă noapte de mai,
descoperise că doar lemnul platanului are putere asupra lui şi îi poate
suge viaţa.
Atunci însă, la primul contact, fusese crunt. Şi avea impresia că a
murit odată cu Pampu.
Privea
invariabil lacul,
pădurea, cerul şi lumea bulucită în faţa porţilor mânăstireşti pe care
apăruse
din senin icoana făcătoare de minuni.
În
primele zile, imediat
după ce un călugăr tânăr dăduse cu ochii de Zogru, ţinuseră slujbe şi
sfinţiseră poarta albicioasă în carnea căreia părea întipărită imaginea
strălucitoare
a lui Pampu, înconjurată de un halo verzui, de o lumină stinsă şi
iradiantă.
Figura lui, uşor mirată, uşor nedumerită, semăna cu a unui om luat prin
surprindere. Un om care părea să se uite peste umăr. Îşi ţinea mâinile
pe lângă
trup, cu palmele întinse, cum încercase să împingă sugativa lemnului.
Hainele
albe, murdare şi mototolite, păreau acum un singur veşmânt care se
răsucea pe
corpul întors puţin spre stânga.
Apoi
începuse pelerinajul.
Se dusese repede vestea despre icoana miraculoasă şi oamenii începuseră
să
vină, mai întâi în cete mici, apoi în convoaie lungi. Veneau din satele
vecine,
de la Târgovişte ori chiar din cetăţile Transilvaniei. Erau oameni de
toate
soiurile, care veneau şi cădeau în genunchi în faţa lui, cerând
îndurare,
sănătate şi viaţă lungă, şi care îl priveau cu veneraţie adâncă.
Călugării au
ridicat cu timpul un altar pentru flori, pe care ardeau continuu
lumânări din
ceară curată. Iar în dreapta porţii l-au
îngropat pe Pampu, făcându-i mormânt înalt, pecetluit cu piatră, pe
care i-au
săpat numele.
Ghighina
povestise despre
moartea lui Pampu, apoi un bărbat bătuse în poarta mânăstirii, ca să
anunţe că
e un om mort pe malul lacului. Din aproape în aproape călugării
descoperiseră
că pe uşa mânăstirii lor era zugrăvit portretul lui Pampu, cu părul
negru, cu
faţa senină şi buzele pregătite să vorbească. Până şi opincile erau
aceleaşi,
legate cu şnururi colorate.
La început, părintele Damaschin spusese că spiritul
de om curat al lui Pampu se ridicase până la oameni, prin voinţa lui
Iisus.
Apoi, oamenii începuseră să creadă că însuşi Mântuitorul se afla
coborât în
fiinţa plăpândă de om, venit să mai moară şi să mai învieze o dată.
Pentru
Ghighina, Pampu era
Duhul Sfânt pe care nu-l cunoscuse. Ea uitase necazurile şi frica de a
se
întoarce acasă şi trimisese vorbă spătarului, care înhămase caii la
trăsură şi
venise la mânăstire împreună cu primii pelerini. Îngenunchease şi el
smerit şi
uluit în faţa icoanei, rugându-se de iertare, copleşit de gândul că
nu-L
cunoscuse. Se gândea acum la Pampu ca la un sfânt faţă de care se
simţea
vinovat de moarte, ca faţă de un fiu abandonat.
inapoi
